In ce fel de era om fi traind de ne bucura maruntisurile astea?
Nu o sa intelegeti cum vine asta dar, in fiecare dimineata, la 8.40, aproape de Islazului, ascunsi printre masini parcate, rasar doi pisoi negri, ca noaptea. Sunt mici, nu cred sa aiba mai mult de 3 saptamani.
Ne oprim, si eu si ei, ne privim reciproc, eu zambesc – ei casca. Ne continuam ziua toti trei, ei se furiseaza sub masini, eu ma strecor in troleu si imi indes castile in urechi.
E ca si cum ne-am da intalnire zi de zi si doar cei ce s-au intrebat cum si de ce l-ar fi hranit pe Ilie niste corbi mizerabili, neinteles, zile la rand, pot intelege ce e dincolo de cascatul pisicutelor.
Cumva, stiu ca „paraul va seca” iar pisoii vor disparea exact atunci cand nu va mai fi nevoie de unii sau de ceilalti. Si peste asta, doar un curcubeu ar putea fi mai spectaculos in fiecare dimineata…
Dintre zambete, pisici! Pardon, dintre pisici, zambete!