2011 – Anul fara nici un plan

Reusim noi, muritorii de rand, cumva, cu voia sau fara voia noastra, sa construim castele de nisip (cum ar zice Daniel David – sechele si traume, do not ask) la fiecare inceput de an numai pentru a sta mai apoi neputinciosi si a le privi daramate in fata ochilor nostri sau pentru a da si noi o mana de ajutor in surparea zidurilor…

Ne facem tacticosi „bilantul” – care bilant? Pentru ce? De ce? Ce avem fara sa fii primit? Ce suntem fara sa fie prin bunavointa Sa? Cine suntem fara Dumnezeu in lume?

Dupa ce ne afisam succesul si ascundem cat mai bine de ochii curiosilor toate faramele esecurilor noastre, ne facem alte planuri…ca niste nebuni (nu zic eu, zice Cartea) si ne incapatanam sa le vedem implinite…platind uneori un pret nejustificat de mare pentru mofturile noastre de prunci intr-ale vietii.

Nu-mi fac planuri pentru 2011, nici unul macar. Si nici nu-mi doresc prea multe lucruri…In 2011 voi TRAI, daca Dumnezeu va voi si nu ma voi mai multumi cu guri portionate de oxigen.

Ca traitul implica zambete si suspin…asta e alta poveste. Macar pornesc la drum constienta ca nu pot controla inevitabilul, sub orice forma ar veni el…si Doamne, cat de bine ai gandit Tu lucrurile, mai inainte de a fi facut eu ochii mici in lumea asta!

Un an cu VIATA si ZAMBETE! 

Globul de sticla al Cerului

Am vazut o multime de copii fascinati de globurile de sticla cu motive de sarbatoare…fie avand scena nasterii, fie colindatori, fie invechitul Mos Craciun sau mereu veselul om de zapada.

Pe cand aveam 7 ani am primit in dar un glob cu pestisori multicolori. Elena M. se dezlipise cu greu de el si mi-l daruise cu ocazia unei vizite in casa lor. Copila fiind, gaseam extraordinara miscarea „fulgilor” si a figurinelor din interiorul globului. Totusi incepuse de la o vreme sa mi se para ca nu este suficienta „actiune” in interiorul cupolei.Asa ca, intr-una din zile cand mama nu era cu ochii pe mine, am indesat plina de curaj un pumn micut de boabe de orez in interiorul lui. Ooooo, cat de multumita eram acum. Boabele de orez nu doar ca aratau excelent (credeam eu!) in bolul de sticla dar faceau si un sunet extraordinar cand se ciocneau de peretii lui. Fericirea mea a durat cam…3 zile. Dupa acest timp, globul incepuse sa curga iar apa mirosea…de nedescris. Pe deasupra, nici nu mai era clara iar boabele crescusera atat de mult incat pestisorii nu se mai vedeau in marea masa alba de orez. A sfarsit bietul glob aruncat in gunoiul de langa Mamut…

Am avut (si inca mai am) pasiunea asta pentru globurile de sticla chiar daca nu m-am indurat niciodata sa imi cumpar unul.

Din locul in care stau privesc un spectacol deosebit cu fulgi energici si oameni inghetati in geamurile blocurilor. Rasuna cantecul colindelor si iarna pare din ce in ce mai stapana peste tot.

Nu pot sa nu-mi ridic ochii spre cer…nu pot sa nu ma intreb atat de multe…

Stii ce fac micutii cu un glob de sticla? Il scutura pana cand zapada incepe sa se astearna incet dar sigur in locul din care a fost nemilos scuturata.

Din cand in cand, si Dumnezeu ne misca globul de sticla. In jurul nostru o iau toate din loc, se starneste furtuna insa noi…noi avem datoria de a raman tari acolo unde am fost pusi, asemeni figurinelor zambitoare din miniaturile indragite, de sticla. Spre deosebire de noi, Dumnezeu nu scutura globul pentru a se bucura de agitatia produsa…ci pentru a vedea statornicia. Il bucura culoarea zapezii si mirosul ghetii insa il bucura mai mult „figurinele” recunoscatoare si inima calda in mijlocul inghetului.

Zilele astea simt cum mi se misca globul sub picioare, am vazut deja cum cele mai multe au luat-o din loc si simt cum zapada se agita in aer.

Dar la sfarsit…la sfarsit…vine bucuria unui tablou conturat frumos, acoperit de-un alb stralucitor, completat de pete de culoare si animat de un zambet „invingator”.

Nu-i asa ca globurile de sticla nu mai par acum atat de … banale?

Zambete!

« Older entries