Ferestrele deschise si reflexia din oglinda

Scriu, daca n-as scrie m-as sufoca. La fel ar fi daca n-as putea sa cant – lipsa acuta de aer mi-ar fura pret de o clipa pamantul de sub picioare si-as implora notele sa vina inapoi, ba as fi in stare sa ofer recompensa gasitorilor daca situatia ar deveni de-a dreptul disperata.

Poate sunt doar cafelele baute azi si cofeina din ele scrie acum, sau poate nu: poate-i semn clar de ferestre deschise si de intelegere ca fata din oglinda mi-e amica, nu dusman. Ne stim de mult si ne intelegem parca, in cele mai multe cazuri – avem probleme majore doar atunci cand zambetul de sticla nu oglindeste disconfortul din zona stanga a pieptului, impropriu pozitionata mental astfel.

Am strans 254000 de ore de priviri fugare si de falsa auto-multumire insa abia recent am inceput sa cadem la pace: ea, sa inceteze sa priveasca incruntat la pungile negre din jurul ochilor imensi pentru orice scapare iar eu, sa n-o mai judec – ba dupa cute si riduri fine, ba dupa centimetri sau lipsa de stralucire in cautatura ochilor. Ea incepe sa citeasca dincolo de culoarea camasii, eu incep sa inteleg ca razboiul nu ne aduce vreuneia beneficii, pe termen lung.

Ne privim de vreo jumatate de ora, ii zambesc eu – ciudat, imi zambeste si ea. Clipeste des, nu-i piere zambetul, as zice ca astepta de mult momentul asta. O studiez: azi, nici ochii nu mai par atat de mari, concealer -ul  si-a facut bine datoria, nasu-i tot in vant – asa am cunoscut-o, parul prins dezordonat acum, atent strans de dimineata intr-un coc  relativ precis. Ma lasa sa o privesc, nu se ascunde si-i remarc lumina din ochi – n-o mai vazusem de mult. O intreb in gand ce face – ramane neperturbata, clipeste mai rar acum si are privirea domoala, intelegatoare. Ii e domoala cautatura dar sfredeleste adancuri in tacere si cauta sa inteleaga: de ce am impresia ca asteapta sa-i confirm verbal acceptarea?

Inclina capul si ma tintuieste in continuare cu privirea: ma simt intrebata in tacere daca ieri am fost eu si daca da, daca o sa mai fiu. Ii raspund clipind, afirmativ, ca intr-un film Hollywoodian in care pacientul e rugat sa clipeasca de doua ori daca incuviinteaza raspunsul. „Si maine, si peste un an? Dar in weekend?” Ii zambesc, stiu ca un raspuns negativ ar strica aranjamentul tacit dar nu-i confirm deloc obligata ca azi, maine, in weekend sau peste un an, voi fi tot eu si-mi va placea. Respira linistita, se aseaza si mai confortabil – incep sa nu mai simt nevoia s-o fac sa verbalizeze: tacerea asta-i confortabila si graitoare fara alfabet articulat.

O intreb din cap daca-o deranjeaza sa fie subiect de articol, imi raspunde c-o privire mirata: stiam c-ar putea scrie romane despre sine insa de-o vreme, o stiu discreta. Zambeste ironic si-mi dau seama c-am intrebat avioane. Rad cu pofta, rade si ea, cu prietenii e intotdeauna reconfortanta o portie de ras si-o durere de stomac.

Privesc atent sa vad ce-mi mai descopere timid si ma intreb daca-i ingrijorata: simt nevoia sa o protejez, ma intreb fugar daca-o s-o dezamagesc in cazul in care grija mea nu va fi suficienta. Stiu ca zambetul de-acum mi se datoreaza dar daca si-un burduf de lacrimi va fi tot „meritul” meu? Nu mai zambesc, o privesc serios, fac ochii mici si-o iscodesc: ma sperie privirea ei darza, cu nici doua momente inainte mi se paru fragila – de unde-a rasarit atata determinare? N-o perturba scurta mea incertitudine si asta ma suprinde, credeam c-o stiu destul de bine. Imi zambeste si ma aproba multumita ca i-am descoperit secretul, destul de firav tainuit de altfel.

O masor din cap pana in picioare, pentru o clipa descoperirea m-a facut sa cred ca nu cunosc straina. Recunosc fruntea lata, sprancenele asimetrice, nasul si barba cu gropita, mi-e familiara alunita stanga dar nu si conturul buzelor sau coltul stang al gurii arcuit intr-un zambet ghidus. Recunosc linia gatului insa mainile ei ma opresc in loc o clipa – desi fine si cu usoare urme de copilarie neimplinita sunt strabatute dintr-un cap in altul de doua vene groase – nu, pe acelea nu le recunosc. Nici gleznele prea rotunjite nu-mi potrivesc a nimic din ce stiam din amintiri, dar parca se potrivesc daca le adun cu numarul de ani – asa, nici mainile, nici linia gatului, nici gleznele nu-mi mai par decupate din alt film.

Fac rezumatul: din cap pana in picioare e alta si e altfel, departe de etalonul frumusetii insa deschisa, ca o carte. Recunosc in ea esentialul si incep sa-mi simt inima gonind: vad lucruri neintelese pana nu demult. O simt – nu se ascunde, nici n-ar avea unde, priveste doar putin timid – o aprob.

Ma fixeaza, pun capul in pamant pentru o secunda, simt ca odata ridicat, va trebui sa decid si asta nu pentru maine sau saptamanile urmatoare. Imi adun curaj, cantaresc – urmatoarea intersectie de priviri va deveni fie o declaratie tacita de pace fie o invitatie nescrisa la razboi. Ma asez comod, razboiul nu-i o optiune acum, n-am energie de cheltuit in van pentru indecizii. Aud zvon de cantec in fundal:

„…I got my ticket for the long way round,
The one with the prettiest of views
It’s got mountains, it’s got rivers
Its got sights to give you shivers
But it sure would be prettier with you!”…

Si decid: imi ridic privirea – nu-i nevoie sa ma fortez, zambetul e-acolo, de la arcuirea gatului, e-n ochi, obraji si-n coltul gurii – si-i intalnesc ochii. Stie ce-am decis, desi nu-i spun nimic. Intelege si se mira, am suprins-o, nu asta astepta azi. Isi imaginase maxim o cana cu ceai, un film de negandit si 23 de grade. Priveste usa dulapului si stiu ca e rost de bagaje: plecam impreuna intr-o calatorie cu sens unic pentru un moment. Daca decidem diferit pe parcurs, poate ne intoarcem separat si mai incercam o data. Deocamdata, ne-am imprietenit din priviri si tacere: ne-am acceptat – eu cu centimetri ei neajustati, ea cu ochii mei incercanati.

Plecam, n-o cautati separat, cel mult o veti gasi cu mine si noi venim la pachet acum. Cu cat mai mult ne privim, cu atat realizez ca nu vreau s-o mai las sa plece. Si de ce as face-o? Am irosit destula vreme stand in capete opuse de masa sau lance, ne-am impuns destul si ne-am cautat nod inexistent in papura.

Ne prevad ani frumosi impreuna si-aproape ca-mi pare rau ca n-am cazut la pace mai devreme desi…nici eu, nici ea n-aveam mintea buna sa o facem. Pesemne, sunt semnele ferestrelor deschise si-a cheii lasata in usa de noi prieteni.

Zambete, doua: unul de la mine si inca unul identic, de la ea.

Sursa foto: http://imgbuddy.com/mirror-reflection-photography-artists.asp

Reclame

3 comentarii

  1. cristina said,

    19/02/2015 la 23:09

    ❤ u!

  2. 09/10/2017 la 10:19

    […] Ieri, mi-am reamintit cum e sa fiu eu. Cum e sa contez. Asa, egoist si cu toata tragerea de inima, cu tot interesul pentru mine si ceea ce imi trece prin cap. Am avut senzatia ca m-am re-pierdut, doar ma mai gasisem odata si mai si scrisesem despre asta aici.  […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: