Omul care nu mai poate

Nu stiu sa pictez frumos si n-am indemanare deloc la manuit sevaletul. Stiu in schimb sa tai cu foarfeca iar uneori, tai destul de bine si cu vorba. Atat de bine reusesc sa o fac, incat nu-s destui croitori iscusiti sa coase si sa lipeasca ce am taiat. Iar eu, sa cos, n-am rabdare.

Azi insa, nu din varful pensulei vreau sa-l descriu pe omul care nu mai poate, ci din buricele tocite ale degetelor si din tastatura galagioasa, intr-o camaruta cu lumina putina dar liniste deplina.

Empty

Pe omul care nu mai poate, il remarci adesea cam tarziu, de obicei atunci cand dintr-o data, intr-una din prea rarele tale pauze, incetezi 1 minut sa te plangi de greutatea vietii tale, si remarci ca-i vine prost imbracamintea, nu pentru ca-i veche si nespalata, ci pentru ca n-o mai poate umple, ca inainte. Iti pare ca are niste cearcane si-ti permiti, vrand „sa mai poata”, sa arunci la deruta o gluma expirata despre fondul de ten care nu-i mai acopera anii la fel de bine. De cele mai multe ori, din politete, iti zambeste absent cand ti-ar zice cu toata inima sa mergi sa joci o „miuta” in alta parte, sa-i lasi lui terenul gol, ca n-are nici vreme, nici chef.

Pe omul care nu mai poate, nu-l prea crezi cand zice ca-i pierdut. Te-ai invatat sa poata, sa aiba usa deschisa, telefonul pornit la miezul noptii, urechile ciulite, cuvintele in buzunar, bratele deschise, canapeaua curata, frigiderul plin, portmoneul doldora, masina incalzita, ochii facuti mari.

Pe omul care nu mai poate, nu-l prea banuiesti de goliciune, de nici un fel. Izvorul lui, e musai totdeauna plin, timpul lui interminabil, bunatatea lui nemarginita, intelepciunea nestrecurata de vreo sita, si dragostea in ploi binefacatoare. Lui nu i se termina stocurile, are agenti de aprovizionare sub acoperire cu siguranta, iti spui, tu, obisnuit cu cersitul.

Pe omul care nu mai poate, nu-l chemi in vizita, ca are fata cazuta si ochii plansi, nu-l iei la suc sau in excursie ca-ti taie din exuberanta cand te invata sa iti dozezi energia si efortul, nu-l intrebi daca-i e bine, daca are nevoie de ceva sau cum i-ai putea fi de ajutor.

Nu dragii mei, pe omul care nu mai poate, in cel mai bun caz, il fortezi sa mai poata, dupa trezitul la ore mici, munci mai grele sau mai usoare, ore de tastat la telefon, hectolitri de cafele bauti cu necajitii, sau stomac choiraind a foame dupa posturi neintentionate.

Dati-mi voie sa va zugravesc un portret al omului care nu mai poate:

Are de cele mai multe ori un zambet in coltul gurii cand i te adresezi, prima intrebare care-i vine pe buze e „Cum esti? Ce pot face pentru tine?. Poate fi un star in devenire insa de cele mai multe ori, e sufleur si sta in spatele scenei, daca nu chiar in public. Doar de nevoie ajunge in centrul scenei si uraste cu toata fiinta orice solo ii revine in vreo piesa. Are factura telefonului prea mare, mult mai mult decat si-ar permite sa dea pe povesti intr-o viata chibzuita, cafea si ceaiuri cam vreo 2-3 pachete concomitent in camara, baia curata si canapeaua aspirata. Are niste cunostinte, care spun despre ele ca-i sunt prieteni. Din acestia, are maxim 4 sau 5, daca dai o tura prin telefonul sau, descoperi ca-n caz de forta majora, nu poate suna mai mult de 2 la orice ora din zi sau noapte. Cu restul, are o minunata relatie bazata pe „nevoie si ajutor”, de cele mai multe ori, putin reciproce. Nu cere multe, doar cate o pauza sa respire: in timpul pauzei sale se intampla calamitatile toate si uita ca era in respiro. Pune mana pe defibrilator si incepe manevre de resuscitare: mai o inima zdrobita, mai un atac de panica, mai un rateu profesional, mai copii suparati, mai sot furios, mai iubita guraliva…cotidiene, nimic neobisnuit. Ajunge acasa pe „turbo inainte” uneori si-i acuzat ca-i antisocial cand abia reuseste sa se ascunda cateva ore: canapeaua nu se curata singura, mancarea nu se auto-pofteste in frigider nici cosul de gunoi nu-i de sine reciclabil. Face cam de toate – nu stia, dar l-au invatat neputinciosii sa faca si-acum zici ca asta-i a doua lui natura: sa stie de toate. Se hraneste cu raze de soare, ciocolata si cafea, innebunind organismal cu pastile false de energie si traieste permanente curbe sinusoidale. Ii mai scapa uneori un scancet surd de „nu mai pot”, dar peretii n-au urechi nici usile n-au brate. E-un soi de groapa fara fund, unde fiecare isi desearta povara. Pentru unii e doar atat, nimic mai mult. Unii, l-au transformat direct in Pata Rat, bun n-au nimic de desertat, mizerii – cate incap! Omul care nu mai poate se plage rareori de neputinta sa, stiind ca, „de maine” va fi iar la fel, va putea iar. Si-ar dori un disk clean-up dar specialisti in domeniu-s putini si oricum, daca omul care nu mai poate-i femeie, nici macar reinstalarea de soft nu-i eficienta. Ar fi bine sa se inventeze un antivirus pentru genul asta…nu de alta, dar butonul de „Pauza” sau „restart” e cel mai adesea ignorat si de el, dar mai cu seama de ceilalti.

Omul care nu mai poate, nu-i pretentios: vrea doar cate un respiro din cand in cand, daca le-as numara nu cred ca ar fi mai multe de 4 intr-un an, in maxim doua din cele 4 vrea sa inceteze telefonul a mai suna, interfonul de balmajit o „Fur Elise” sifonata, mailul de umplut si restul platformelor de afisat plicuri enervant de rosii. In restul de doua dati, ar astepta acelasi zambet cald ca raspuns la privirea pierduta, o mana intinsa, si o intrebare, minim prefacuta daca interes fatis nu este de „Esti bine?”, urmata de-o presupusa curiozitate in raspunsul dat. Si daca astea-s mult prea mult si-i greu sa nu fii neputinciosul de pe scena in jurul caruia graviteaza universul, si TACEREA inseamna mult. Pentru o zi, o saptamana, taci, c-ai vorbit destul si-ti vine curand din nou randul la vorba. Dar lasa-i omului care nu mai poate timp sa-si incarce bateriile, ca nu-s rezervoare multe, ba unele din ele mai sunt si costisitoare, pentru ca, stii tu, desi ai fi zis ca timpul lui e reciclabil si returnabil, nu-i chiar asa. Doar pentru ca ti-l pune fara pretentie, ba chiar cu drag la dispozitie de cele mai multe ori, nu inseamna ca-i gratis sau ca n-are ce face cu el. Da, pentru omul care nu mai poate, linistea ajunge sa fie destul.

Pentru ca omul care nu mai poate, sunt EU azi, dar poate fi oricare incepand de maine si sunt aproape sigura ca ai fost tu ieri.

Asadar, liniste: zambiti in gand, eu asa fac uneori, si functioneaza!

Sursa foto: pixshark.com

Dupa ani, despre viata

Azi am vorbit despre moarte mai mult decat am facut-o in ultimele luni…si vorbind asa, m-am gandit la viata, mai mult decat am facut-o in ultimul an, poate.

M-am intrebat daca cineva se poate face vinovat de prea multa dragoste de viata si daca da, care-I pedeapsa? Prima data, m-am gandit ca pedeapsa-I moartea dar am ajuns sa inteleg ca asta-I doar atunci cand crezi in clipa si nu sti sigur ce e vesnicia.

Alminteri, daca strazile de aur nu-s un mit, daca multimile de ingeri nu-s plamadiri ale mintii, dac-ai o farama de credinta sa vezi nevazuta mana calda ce sterge orice, ORICE lacrima cand toate se vor fi sfarsit, moartea pare doar o usa iar viata, doar o gara parasita prin care mai trece doar personalul prafuit, din cand in cand.

Primul gand avut in „anii tineretii” cand am inceput sa le astern aici, in vazul tuturor, a fost ca voi scrie despre zambete si viata si-am invatat incet si cu vanatai, ca despre muguri nu poti scrie fara iarna, nici despre soare far’ furtuni, iar despre viata, poti scrie doar cand gusti sau treci prin valea umbrei mortii. Iar anii, mi-au dat si ierni, si furtuni si moarte: dintre ele, am cules muguri de viata si soare-n bucati de incalzit o inima.

Nu am nici un plan pentru 2015, e al 5 lea an la rand si asta, pentru ca, planurile facute de mintea mea limitata, tind sa limiteze la randul lor ceea ce ar trebui cu adevarat sa imi umple anul. Singurul plan, e sa-mi numar binecuvantarile iar singura rugaciune e sa multumesc pentru tot ce-mi va fi luat in lunile ce vor urma, pentru ca mi-am invatat slabiciunile: vreau sa am si sa primesc si uit ca uneori, mi se cer lucruri inapoi.

Totusi, azi voiam sa scriu despre motive pentru care merita sa ma trezesc dimineata, si-i putin probabil sa le spiritualizez in vreun fel dar asta, doar pentru ca admit din capul locului ca nu le merit si ca toate-s binecuvantari.

Iubesc linistea casei mele, balansoarul din care pot lua forma cuvinte si idei, micile lumini calde, suficiente pentru a lumina un suflet. Imi sunt dragi cartile mele, fila cu fila si azi, mi-am zis c-as resimti somatic pierderea lor din orice motiv. Imi incalzesc inima rasariturile cu vedere spre dealuri in racoarea diminetilor de iunie, cerul senin si derdelusul din fata blocului in zile geroase de ianuarie. Cum as putea trai fara muzica, dar fara fiecare promisiune personala subliniata peste an in micuta mea carte neagra? Iubesc 3 minuni care ma forteaza in fiecare zi sa-mi indrept pasii, sa-mi masor vorba si sa fiu exemplu, chiar daca ne separa munti si dealuri. Mi-e draga agentia cu „locatarii” ei cu tot, am visat o vreme la o asa liniste si la asa pofta de ras si viata. Iubesc o mana de oameni care-s acolo. „Acolo” acesta, se defineste ca orice vale sau bucurie, prin atacuri de panica si avioane pierdute, dorinte desarte de mai bine si mai mult, ochi umezi de bucurie, plans de ciuda, promovari, bogatie, dar mai ales saracie. Am stat in cumpana intrebandu-ma cum sa scriu, sa ma exprim mai clar „mi-e draga ciocolata” sau „iubesc ciocolata” si, dupa ce am iubit o data, am realizat ca relatia noastra nu-i descrisa de dragalasenie ci de iubire unidirectionala, bazata pe placere de moment, sau, in cel mai bun caz, de cateva minute. Iubesc un alt „Acasa” desi, nu inteleg cati ani trebuie sa treaca pana cand locul te adopta: nu-mi iese raspunsul „Sunt din Cluj”, aproape niciodata, nici chiar acum, dupa 10 ani. Pesemne, suntem sortiti sa avem toti macar doua „Acasa”, facand naveta intre ele de-a lungul vietii.

Iubesc viata, cu tot ce-mi punea ea pe masa dar asta, doar pentru ca pot sa aleg ce servesc si ce nu iar acesta, nu e in nici un fel meritul meu.

Iubesc viata, si pentru ca-i asa, ma gandesc si scriu cu grija despre moarte si povara sau bucuria ei.

 C-un zambet, pentru viata!