Pentru acum si pentru alta data.

Draga mea,

Iti scriu aici, pentru ca dintre toti cititorii, tu vei stii ca randurile sunt pentru tine. Si vei stii ca nu le-am scris cu mainile, ci cu inima incarcata si ochii uzi. Nici constiinta nu-mi e prea linistita, ma plang de vreo doua zile  despre nimicuri, despre oameni si amanunte. Si mi-am luat pastila de realitate in putine caractere, prin ecranul rece: „imi pare rau sa te anunt eu, a murit mama ei.”

De ieri, dorm cu picioarele inghetate, punanadu-ma in papucii tai, imaginandu-mi cum stai nemiscata la capataiul ei, pe gerul de afara si codul portocaliu. Nu stiu cum se face caldura intr-o inima rupta dintr-o data in bucati, nu in doua, ci in nenumarate, sunt sigura ca ai rupt o bucatica pentru tatal tau, una pentru cea mica, una pentru fiecare din fete si..ti-a ramas si tie un petec, un cotlon in care poate i-ai pune amintirea. Nu cred ca se poate face caldura unde nu-i intreg dar stiu ca si lipiturile sunt trainice uneori. Uneori poate tocmai ele ne salveaza, cand mai indarjiti punem strat dublu de lipeala, sa tina!

Mie imi placea luna Ianuarie, e luna in care, de 9 ani incoace, primesc cele mai frumoase flori virtuale din varful degetelor tale, din cauza dinstantei. Tie n-o sa-ti mai placa o vreme si eu stiu asta.

Draga mea draga, mai sunt putin minute pana cand o sa faci tot ce poti sa pari tare, sa le sustii pe fete si-as vrea sa stii ca acolo, in mijlocul multimii, mi-am trimis jumatatea, sa-ti fie aproape, mi-as dori sa ajunga pana la tine si imbratisarea si cuvintele soptite.

Si daca nu vor ajunge, sa stii ca i-am zis atat: „Spune-i…spune-i ca mi-e draga, ca-i pretioasa in ochii mei, ca ei 5 au fost perfectiunea mea intr-o dimineata de duminica, stand unul langa altul. Si ca asa cum au stat atunci, vor sta din nou.”

N-am incaltarile bune de dat sfaturi si nu de ele ai nevoie acum dar scumpo, iti doresc tie ce-mi doresc mie maine, cand totul se va fi sfarsit, sa poti spune cu o inima intreaga „Eu cred in El!” si sa crezi, cu tot ce ai, cu tot ce esti! Si cand vei vrea o mama, o putem imparti pe a mea, cumva, cand imparte iubirea, o inmulteste pe nevazute…

Iti voi zambi din nou candva dar hai sa plangem impreuna azi!

Ce-as fi putut sa fac si n-am facut. Unde-as fi fost dar nu sunt azi.

Nu mi-am propus nimic pentru anul acesta. NIMIC. Insa azi, am recitit cu nesat cateva randuri aici si nu am putut decat sa ma gandesc la tot ce-as fi putut sa fac si n-am facut, la locuri in care as fi putut sa fiu, dar nu am fost, la unde sunt si-ncotro merg.

Astfel, iata o istorie care nu va fi scrisa niciodata:

 

1985: As fi putut sa NU fiu. Simplu.

13 Ian 1986: M-as fi putut naste in Uganda, la Pata Rat pe groapa de gunoi sau in vreo casa regala a Europei. Dumnezeu a ales Alba Iulia si doua brate nerabdatoare.

1987: As fi putut sa stau tintuita la pat, in loc sa alerg pe covoarele cu medalioane sau sa zdranganesc bilutele caruciorului sport.

1988: S-ar fi putut sa cersesc la un colt de strada daca ma nasteam la Pata Rat sau as fi mancat la mese imbelsugate sub supravegherea bonelor stricte. Asa, primeam cu ochii mari un sac imens de jucarii, ascuns dupa un cojoc cu miros de oi.

1989: As fi putut sa raman orfana, s-a tras si-n Alba Iulia. Eu eram la adapost, intr-o casa plina de varstnici curiosi.

1990: Sa fii printre elitele Europei n-ar fi usor, sa ai un cap de Einstein la 4 ani ar fi fost o provocare. Noroc ca eu am fost copil simplu, nepretentios, innebunit dupa jetoanele colorate de la gradinita.

1991: As fi putut sa nu mai fiu. A doua oara – un leagan din fier forjat in plin exercitiul functiunii, ducand in scaun 25 de kg de energie nu-i usor de indurat de craniul unui copil de 5 ani. Nici rochita cu sange nu a fost o priveliste placuta.

1992: Exista o sansa sa nu iubesc copiii si colectivitatile, sa nu vreau sa intalnesc oameni si sa nu apreciez „aglomeratia”. In ciuda probabilitatiilor, m-am pomenit plangand ca eu vreau „la copii”, intr-o vreme in care somajul era in floare iar costurile gradinitei cu program prelungit nu erau de neglijat.

1993: As fi putut purta uniforma clasei 1 dar mamei ii fusese prea mila de mine si papusile mele, a decis ca-i mai sanatos sa fiu copil o vreme mai lunga decat prevedeau normele sociale ale vremii.

1994: Mi-ar fi putut fi invatatoare doamna Pasca, sau doamna Salcu, sau doamna Raveca Iancu, sau Aida Muntean. In schimb, am primit-o in dar pe doamna Pintea, dupa 30 de ani in slujba copiiilor si a altfabetului luat de la 0.

1995: Mi-ar fi putut placea matematica (daca as fi avut cu cine semana). Dar nu mi-a placut. Si mama ar fi putut sa nu fie inspirata sa-mi puna mandolina in mana si sa-mi faca bataturi in degete in vacanta de vara.

1996: As fi putut trai in Elvetia, curat, frumos si simplu daca dragostea de casa si prieteni n-ar fi fost atat de mare. Si Doamne, cat ma bucur ca a fost!

1997: Daca in ’95 mi-ar fi placut matematica, acum as fi putut lua mai mult de 6 la testul pentru clasa speciala de matematica, Asa, m-am pomenit in clasa de engleza iar de aici…incepe o alta istorie.

1998: As fi putut ramane eu, cu mine, in prima banca. In schimb, am ales-o pe ea, pe cea care-i acolo si acum. Si acolo o sa ramana.

1999: As fi putut uri franceza cu tot sufletul insa n-am facut-o. Despre caietul cu buclulc insa…trebuie povestita o istorie paralela.

2000: Ar fi fost asa de simplu sa nu imbrac rochia alba, atat de usor sa ma pierd in multime si multimi.

2001: Daca in ’95 mi-ar fi placut matematica iar in ’97 as fi nimerit la clasa de mate’, acum era un moment potrivit sa intru la HCC la mate’ info. Sau daca nota la capacitate ar fi fost intreaga, fara erori (recunoscute) de corectare, as fi putut intra macar la Engleza. Nu incetez sa ma minunez de simtul umorului pe care Creatorul il are.

2002: Anul in care am mai cunoscut „o ea”: care „isi cumpara blugi in fiecare saptamana” si „nu isi lasa parul desfacut niciodata”. Si ea-i aici, si-o sa mai fie caci imi poarta „nepotul”, fara nume momentan.

2003: Ar fi putut sa imi placa psihologia si chiar sa vreau sa am ceva de-a face cu ea. In schimb, ma indragostisem iremediabil de franceza si ideea de jurnalism. Din nou, umorul Creatorului e fin si de un bun gust desavarsit.

2004: Ar fi fost simplu sa construim bariere intre noi, sa stam in acvariile si globurile de sticla cu grija intretinute de parintii nostri. Noi insa, am mers dincolo de granite, am legat prietenii si ne-am descoperit pasiunile pentru bucatarie si prieteni. Noi multe, singure, „sus la casa”.

2005: As fi putut sa nu mai fiu. A treia oara. Rostogolul cu un Ford plin cu 9 oameni si izbitul de parapeti nu-i chiar un sport de practicat in Martie. Si totusi, filele nu se sfarsisera acolo.

2006: In loc sa bat la pas Napoca si sa cobor plangand in repetate randuri interminabila Republicii cu Institutul ei cu tot, m-as fi putut plimba prin Iulius Timisoara si-as fi putut sta in campusul Universitatii de Vest.

2007: As fi putut sa nu vreau sa ma intorc in stanga. Sau sa imi spun numele. Sau sa zambesc. Sau sa ma las condusa acasa. Sau sa nu imi placa, pur si simplu. As fi putut sa nu vreau, sa nu visez, sa nu-mi doresc. As fi putut sa nu merg la Sala Sporturilor si-as fi putut ignora bataile de inima si fluturii din stomac.

2008: M-as fi putut ambitiona sa am o alta tema de licenta. Si-as fi putut lua 10. Si as fi putut crede ca-s desteapta si ca merit. Din tot si toate. In schimb, m-am ales cu o prietenie traininca, dincolo de granite.

2009: Daca in vara mi-as fi permis relaxarea unei vacante, cu siguranta ca nu l-as fi cunoscut pe Cor, n-as fi invatat lectii pretioase de la Oana si n-as fi inteles un dram din ce inseamna o „multinationala”.

2010: Sperioasa n-am fost niciodata (anul trecut face exceptie) dar daca as fi fost NORMALA macar, nu as fi riscat cam tot ce inchegasem pentru 3 luni in tari ploioase, despre cele calde nu putea fi vorba. Si-aici incepe o alta istorie, paralela.

2011: Daca as fi invatat ceva din Martie 2010, nu as fi plecat in tari friguroase, la marginea marii in luna Decembrie sa ma pierd in drum spre destinatie, cu traiectoria Belgia. Dar nici normala, nici fricoasa nu devenisem intre timp. Asa ca mi-am luat casa. Macar sa am unde ma intoarce.

2012: Daca as fi avut radiera, as fi sters o luna din paginile traite. Una doar. Acolo a deraiat trenul cu traseu prestabilit. Ieri as sterge-o daca mi s-ar da ocazia.Shif/Delete direct, fara halta la Recycle Bin.

2013: As fi putut sa aleg confortul, granitele, linistea, caldura, cunoscutul, uzualul. Am ales pe dos, evident. O parte dupa capul meu, restul dupa indelungi meditatii.

2014: File inca albe.

Bun, acum am vreo doua concluzii logice ce decurg din „pomelnicul” de mai sus:

Era extrem de simplu sa nu mai fiu. Dar SUNT si din fericire, am inceput sa nu mai exist doar. Daca-s in Cluj si nu in Timisoara, daca am oameni alaturi, nu-mi place matematica si am luat intotdeauna decizia de a merge invers decat ar fi mers valul, daca zilele nu pot fi sterse din radiera, pic sau bureti, daca oamenii nu pleaca atunci cand le arati usa iar altii vin fara sa ii fii chemat, daca inca se nasc „nepoti” si se scurge pe nesimtite nisipul din clepsidra timpului, e pentru ca acolo, la inceput, zilele erau scrise mai inainte de a fi fost vreuna din ele iar macazul era prestabilit. Eu am primit doar liber arbitrul. 

Si pentru tot ce nu am fost, pentru tot ce n-am avut si pentru tot ce nu voi fi, sunt recunoscatoare azi.

Zambete!