Era o vara torida la sfarsitul clasei a X a, cand asezata intr-un scaun comod, privind spre trecatori din spatele unei vitrine umpluta pana la refuz cu inghetata am auzit cu urechile si ascultat cu inima cateva versuri aparent simple:
„You can tell a lot about a man by the way he treats his wife
Does he make his home a haven or is it filled with fear and strife?
Way down deep inside of her is the story of his life
You can tell a lot about a man by the way he treats his wife
Does he give an ear to listen? Does he try to see her side?
Will he give her strong security And arms where she can cry?
You see, the times we feel like giving up or holding onto pride
Are the times that God is calling us to sacrifice our lives.
Is he diligently in fathering or does she feel alone?
Does he know that making love to her starts before he’s even home?
So he calls and speaks his love to her and listens on the phone
Cause the power of his commitment is found in God alone.”
Muzica si versuri: Terry & Barbi Franklin
Versurile au ramas adanc sapate in inima mea, cu ecou peste ani, nu doi, nu trei nici macar 10, ci mult mai multi. M-au urmarit si o vreme, am crezut ca versurile acestea sunt plasmuiri Holywoodiene. Nu pretind (si nici n-ar trebui acum) sa le inteleg in totalitate insa caracterul tau, se potriveste manusa pe descrierea de mai sus. Stii, dragul meu, dragostea nu poate ramane ascunsa si nici muta, ea trebuie sa tipe si nu-i ajung 160 de caractere, asadar, nici mie.
M-am gandit sa-ti amintesc, poate-ai uitat sau vremile nu ti-au ingaduit sa te vezi in alt fel de oglinda: atunci cand oamenii ne privesc pe noi, spun despre tine ca esti plin de bunatate. Si eu spun asta si-o intaresc: tu, prietenul meu cel mai bun, care asculta totul, de la povesti de nevorbita la scancete de panica, glume seci sau planuri de viitor imi readuci zambetul pe buze cand realizez ca eu contez si nimicul meu e important pentru tine. Am zis care ASCULTA, nu care aude.
Blandetea ta este deja recunoscuta: nu exista poveste mai linistitoare si mai potolitoare de lacrimi ca povestea ta calma, ce zugraveste un basm inspirat din realitatea noastra, cu o printesa si- un castel, cu trandafiri la usa din fata, cu lupte castigate cu sudoare dar cu finalul impacat.
Ce m-as face fara credinciosia ta? Mi-as fi dorit sa aflu in alte contexte ca bratul tau e tare, ca e sigur iar angajamentul tau de „pana la capat” e ferm si neschimbator, ca un cuvant dat, ramane cuvant, prin zambet si furtuna, in sanatate si boala. Totusi daca Dumnezeu a ingaduit altfel, pretuiesc minutele, orele si zilele de jertfa, fara scancet, cu pasul ferm si putinta ta verbalizata. „Mai poti? Mai pot!”
Stii ce mai cred ceilalti? Cred ca tu crezi in mine si azi, ce sunt e un amestec de merite: in primul rand al Cerului, in al doilea rand al ei, al mamei si in al treilea rand, al tau, care mi-ai cerut mereu sa vreau mai mult si mai bun pentru mine. Meritul tau, care ai purtat impreuna cu mine poveri si ingrijorari, al tau, cel care m-a provocat sa indraznesc, sa incerc, sa creez, sa dezvolt si sa implinesc.
Nu incetez sa ma minunez de felul in care Dumnezeu intelege sa te slefuiasca, sa ma schimbe, sa ne disciplineze, sa ne faca dependenti, sa aprinda dragoste din jar sau sa reconditioneze ziduri fisurate – oricum, pana stau pe ganduri uimita stiu sigur ca Dumneze nu va inceta sa ne surprinda: mai sunt inca atat de multe colturi in mine pe care sigur El le va potrivi si armoniza, prin tine.
Dragul meu, esti cel mai de pret dar pe care l-am primit!
Een glimlach's Blog 