Km 0 – Iertarea (continuare)

Zari in departare o dara aproape insesizabila de lumina si schita aproape nevazut un zambet de recunostinta. Mijeau zorile si spera ca odata cu ele aveau sa vina iertarea, noul inceput si curajul de a infrunta o noua zi. Oh, dar iertarea…era o lectie pe care nu-si ingaduise sa o invete de la un capat la celalalt vreodata. Uneori din orgoliu, alteori din nepasare si de cele mai multe ori, din nestiinta…

Puteau oare zorile aduce vindecarea? Spera din tot sufletul sa fii fost asa… 

Prinse cu greutate manerul bagajului burdusit si-l tarai cu inversunare in statia tramvaiului. Privi cu uimire scaunele pline de oameni infrigurati ce porneau la crapatul zorilor spre un undeva ce aducea painea pe masa. In jurul ei se simtea viata dar in interior, se simtea exclusa din acel furnicar si nu stia daca se izolase ea sau o izolasera ceilalti intentionat.

“Nu meriti!”…si panoul colorat ii distrase atentia…”Esti un nimeni” si isi simti mainile tremurand…”Nu mai vreau”…inclesta pumnii si inchise ochii…”Vreau sa incheiem”…si lacrimile incepura sa ii curga siroaie pe obraji. Brusc, nu mai contau nici oamenii, nici vanzoleala din jur. Ramasese cu sine insasi si golul din stomac. Stia ca apropierea de casa era cea care o rodea pe interior, intocmai cum rodea rugina fierul vechi …

Cand se vazu ajunsa in pragul usii isi dori sa lase jos povara si sa re intoarca de unde venise fara sa fie nevoita sa o deschida. Apa florilor din vaza secase, geamurile ramasera inchise iar in camere se simtea un parfum care ii era strain cu totul. Se tranti pe canapeaua rece si deloc prietenoasa azi si incepu sa deruleze in minte, pentru a mia oara poate, filmul evenimentelor. Odata cu imaginile ce i se perindau prin minte, i se desfasura in fata ochilor un tablou sumbru, invaluit intr-o furie fara seaman. Isi dadu seama ca o durea causul palmelor de la pumnii stransi cu inversunare si privi surprinsa firicelul de sange ce i se scurgea incet in jurul degetului mare.

 Se intreba din nou cum ajunse ea aici si-si aminti caietul cu coperta inflorata ce pastra in el naduful anilor de liceu. Incepu sa il rasfoiasca si se pierdu printre versuri, scrise cu inima, pe pervazul camerei, in intunericul noptii, cu privirea catre muntii din apropiere. Citi in soapta intai, ca pentru sine, apoi cu fiecare vers devenise mai sigura pe ea, simtea ca incepe sa ia decizii importante, ca macazul trebuia schimbat si ca eliberarea de zbucium nu putea veni fara iertare:

Nu stiu sa iert cand toate dor, cand viata mea-i facuta scrum…

Nu stiu sa iert cand toate mor si singura-am ramas pe drum.

Nu stiu sa iert cand cerul tace si cand seninu-i cenusiu,

Nu stiu sa iert cand nu e pace si-mi ceri ce nu pot eu sa fiu.

Nu stiu sa iert cand rana-i vie si-s spini in mana mea infipti.

Nu pot sa-ti iert nimic eu, tie, cand ochii-mi sunt batjocoriti.

Nu pot sa iert azi departarea si vorba ta lovind in toate,

Nu pot sa iert nici neiertarea sau mana-ti ce in usa bate.

Nu stiu si nu pot eu sa iert…iar  neputinta-i dureroasa

Cand tot ce vreau e sa te cert sau… sa-ti explic ce-nseamn- “acasa”.

N-am cum, nu stiu dar vreau sa pot: sa iert, sa uit si sa zambesc,

Sa am de unde sa dau tot daca din nou la drum pornesc.

Invat sa iert si chiar de doare si-i cenusiu seninul zilei mele

Sper la un maine, mai cu soare sau ochii pironiti spre stele.

Si reciti din nou si din nou pana cand lucrurile incepura sa devina clare, pana cand ceata incepu sa se imprastie iar lucrurile incepeau sa iasa la lumina.

Intelese atunci ca trebuia sa ierte lipsa: a lui, a celui ce ar fi trebuit sa o apere atunci cand in casa scarii era bezna si toti prietenii ei isi strigau taticii sa fie dusi in casa.

Trebuiau lasate in urma vobele grele si stearsa pentru totdeauna amintirea durerii simtite cand fiecare cuvant aruncat la nimereala se infigea cu putere in inima ei.

Nu mai era loc pentru plansul de mila si intrebari al caror raspuns ramasese ferecat dincolo de zagazul cerurilor.

Devenise atat de clar ca nu putea face pace cu oamenii fara a fi facut intai pace cu Dumnezeu, acelasi, care o stiuse cand nu era decat un plod fara ochi si-i scrisese fiecare zi in Cartea Vietii mai inainte de a fi fost vreuna din ele.

Si-apoi, ce rost avea iertarea tuturor cand siesi isi purta pica pentru toata nesabuinta de a se fi lasat in voia vietii, de a fi fost asemeni frunzei purtata de vant, in mijloc de toamna? Trebuia sa poata trai cu ea, sa se priveasca in oglinda si sa isi poata spune ca ea, cu ce era, avea sau lasase in urma, merita. Nu vorbe goale si flori vestejite ci atentie, cuvinte spuse cu drag, mai mult de doua grame de respect si apreciere.

Se simte stinghera pentru ca nu o invatase nimeni cum trebuia sa arate “iertarea”, nu stia daca trebuia sa isi spuna ei ca iarta si uita, daca era vreun ritual care sa-i confirme ca se eliberase de povara asa ca-si propuse sa faca un lucru neobisnuit care sa-i aminteasca in clipele cele mai grele de alegerea de-a fi iertat intr-una din zile: lua bucatele de amintiri ce o dureau, brelocul sau, poza lor, o pagina dintr-o carte daruita cu drag, una din florile vestejite, doua agrafe si cateva foi mototolite si ingalbenite de vreme. Le puse cu grija in buzunarul hainei si se avanta spre paraiasul ce curgea tocmai prin mijlocul orasului. In cubul de pluta primit cadou de la prietenii lor ingramadi cu greu fiecare obiect in parte si puse alaturi bucati de suflet ranit. Cand ii da du drumul sa pluteasca in apele reci, simti ca se prabuseste, ca aerul fuge din plamani si avu senzatia ca bucatile de suflet puse in cutiuta se cereau lipite inapoi, isi doreau “acasa”.

Ramase nemiscata, privind-o vreme indelungata prin peredeaua lacrimilor ce nu conteaneau sa siroiasca. Nu simti nici lanturi rupte, nici, greutati lasate dintr-o data jos, nici aripi de invatat zborul nu-i crescusera dar intelese ca din acel moment, iertarea avea sa fie o lupta zilnica, a ei cu sine, cu ceilalti, cu Dumnezeu, cu necunoscutul si cu tot ce ii era atat de drag si familiar.

Porni la pas prin parcul orasului si incepu in minte o curatenie generala: se cerea un nou inceput acum ca hainele manjite fusesera lasate la o parte si  ura incepea sa devina doar o umbra. Stia ca o calatorie in care sa se regaseasca era cel mai bun punct de pornire, ii placea sa aiba de unde sa se intoarca si sentimentul de apreciere si recunostinta pe care il aducea fiecare regasire a casei sale. Asa ca lua telefonul in mana si forma numarul atat de cunsocut deja….

 -Va urma-

Reclame

Km 0 – Durerea (continuare)

O durere cumplita de cap si bubuiturile din usa o facura sa tresara speriata. Apuca in graba telefonul de pe noptiera, arunca o privire fugara la el si nu-si crezu ochilor: pranzul se servise in urma cu trei ore. Bubuitul in usa nu inceta asa ca trase de sine sa coboare din pat desi simti cum sa invarteau toate in jurul ei. In drumul sau spre usa se impiedica de luciul de buze, portmoneul si borseta imbulinata lasate pe pardoseala camerei cu ceasuri in urma, in cautarile disperate ale pilulei albe. Nu se mai simtea in jur mireasma de frezii proaspete si realitatea o izbi in fata cand deschise usa…

 Inaintea ei statea acelasi receptioner incurcat ce o masurase din cap pana in picioare cu ceasuri in urma.

„Domnisoara, sunteti bine? ii spuse cu voce stinsa, pe semne ca-si daduse seama de chinul durerii de cap vazandu-i fata schimonosita.

„Doream sa stim daca ramaneti peste noapte sau predati camera astazi, ora check-out-ului a trecut de mult”.

„Imi cer scuze, am adormit”, reusi ea sa ingaime, rusinata si nedumerita, pentru ca nu stia daca avea sa plece sau avea sa mai ramana. Si daca ar fi ramas, pana cand s-ar mai fi putut ascunde?

“Vreau un ragaz de 15 minute, cobor si va confirm apoi, se poate?”

“Sigur, nici o problema.”

Inchise grabita usa si se intoarse spre pat. Realiza ca papucii ramasesera azvarliti care incotro, ca borseta era tot imprastiata iar hainele de seara trecuta atarnau pe singurul scaun al incaperii. Toate, impreuna cu infatisarea ei trista si ochii incercanati zugraveau un tablou demn de mila, era sigura!

Nu era timp de pierdut, trebuia sa decida repede ce era de facut. Nu-si dorea deloc sa se intoarca acasa, stia prea bine ce lasase in urma insa nu putea sa se ascunda la nesfarsit. Se ridica fara pic de tragere de inima, imbraca jeansii, se enerva la vederea unei lacrimi razlete ce aterizase pe ei cu un gram din rimelul vinetiu, isi trase singurul pulover pe cap si-si puse papucii. Ochii se cerura spalati asa ca-si facu un drum prin baie, isi pieptana grabita parul si-l prinse cu acul de lemn. Isi lua portmoneul, il dechise sa-si verifice banii si se infurie din nou la vederea pozei ce infatisa o falsa bucurie si implinire. O scoase si o lasa sa cada in cosul din baie aruncand cu ea un gram din speranta ce-i mai ramasese. Merse la receptie, achita grabita, ferindu-si privirea de ochii iscoditori si intrebatori ai tanarului, promitandu-i ca va elibera camera intr-o jumatate de ora.

Apuca fara pic de élan bagajul, chema taxiul si se indrepta spre gara inca o data, sperand in taina ca linistea nu se va lasa mult asteptata odata urcata in tren.

Simtea aceeasi neputinta traita cu putin ore in urma, o chinuia durerea de stomac (nu-si amintea sa fii mancat ceva in ultimele 2 zile, in afara canii cu licoare contrentrata) iar capul ii parea greu si de nestapanit. L-ar fi lasat bucuroasa pe bancheta masinii si si-ar fi ingaduit o alta repriza de somn.

De indata ce se facuse comoda in scaunul deloc prietenos al trenului, isi scoase castile, le indesa in urechi si-si dadu voie gandurilor sa zboare…

Isi amintea durerea asta surda, o simtitse candva, in anii adolescentei, intr-o zi de vara, in care intelese cu necaz ca ea era altfel decat restul copiiilor, ca ei nu-i lua apararea nici un “tati”, pentru ca…pentru ca ce? Oare era ea diferita de ceilalti? Mai putin frumoasa? Mai putin desteapta? Mai nevrednica de atentie? Mai nedemna de dragoste? Si daca nu ar fi fost, de ce singurul sarut parintesc pe frunte il primea de la parintele profesor de religie, al clasei I?

Povestea era simpla atunci cand o relata cu o fatisa detasare nou-cunoscutilor “eu nu am tata”, obisnuia sa spuna, asteptand cliseul “oh, imi cer scuze, nu am stiut” si raspunzand tot cu un soi de detasare “nu-i nimic, sunt ok”, exact ca si cand ar fi crezut ea insasi ce spunea. In fapt, telenovela vietii ei ascunde detalii demne de stirile nesarate ale canalelor de televiziune. El, un pusti trecut putin peste 20 de ani, o cunoscuse pe ea, cea mai inocenta dintre “ele” si-i promisese iubiri ca in povestile cu Cosanzene. Scenariul se complica evident cand peisajul se imbogatise cu plansete de bebelus in toiul noptii, responsabilitati nebanuite si incorsetare neceruta.

A ales calea simpla: a plecat intr-o zi sa se tunda si…nu s-a mai intors niciodata. Au aflat dupa 20 de ani orasul in care se “ratacise” voit si intelesera cu greu existenta noii sale familii. Anii copilariei nu-si lasasera amprenta atat de tare asupra ei, nu-i parea neobisnuit ca familia sa se fii compus dintr-o mami ce afisa dragoste neprefacuta si ea, ghemotocul. Simtea mici noduri in stomac insa la fiecare 8 Martie cand doamna invatatoare, impinsa de toate bunele intentii, le cerea tuturor sa-si faca taticii complici la surpriza mamei. Ele, erau mereu doua…iar complicitatea nu avea loc acolo. Ii venea greu sa-i ceara mamei bani pentru propria bucurie si strangea banutii de covrigi doar, doar, aveau sa ajunga de-o zambila, nu de traditionalii ghiocei.

Adolescenta fusese cu framantari si zbucium, cu nopti nedormite si vanatai de la pragul de sus, cu acuze si furii, cu plangeri de mila si indiferenta. Singura poza lui statea ascunsa in coperta din spatele carnetului de note. Nu-i ducea dorul, pentru ca prezenta nu-i era mai familiara decat nesfarsita absenta insa se simtea parasita iar durerea simtita devenea uneori de nesuportat. Era senina de obicei si-si ingaduia o viata traita intre zambete, cantece si degete zdrelite pe corzi de instrument, plimbari in parc la ceas tarziu si bucuria prietenilor sinceri.

A fost o zi, una singura suficienta pentru a marca durerea si a o face de neuitat. Era mijloc de august, senin si o mare de flori albe. Stransese atat de multa recunostinta pentru clipele ce le stateau inainte ei si prietenelor sale si spulberase totul intr-o fractiune de secunda… Tot ce-si amintea erau ochii plini de lacrimi ai mamei, asezata mandra in locul ei si…sarutul parintesc plin de afectiune pus cu grija pe fruntea uneia din prietenele sale de catre tatal ei. Simti ca se frange sub povara ne-avutului si n-o mai bucurara bratele de flori primate, torturile pregatite cu drag si grija pentru sarbatoarea ei, nici masa inconjurata de oameni ce-i impartaseau alegerea, strajuita intr-unul din capete de bunul ei bun.

Fusesera suficiente secunde, fractiuni chiar, sa adune in ele noianul amaraciunilor ascunse cu grija in camari intunecoase si sa scoata la iveala neguri de intristare.

Atunci si acolo fusese momentul in care constientiza durerea…de a nu fi fost suficienta, nedemna de dragoste si atentie si-si insusise cu inocenta copilareasca vina pentru intregul esec si marea pierdere. Nu mai conta nici furia, nici neajunsul…se trezise fata in fata cu pumnalul si-l lasa sa-i scape adanc in propria inima, fara a fi putut face vreun gest care sa-l opreasca. Si-apoi, il lasa rasucit…de viata, de oameni si situatii, de esecuri si neimplinire, familie sau asteptari si isi inghiti de fiecare data propriile lacrimi, razvratindu-se, ridicand pumnul inclestat si mic spre cer si cerand socoteala unui Dumnezeu ce parea surd la strigatul ei in nenumarate randuri.

Intepeni in scaun si privi uimita ceasul argintiu: in mai putin de un sfert de ora s-ar fi aflat pe peronul garii. Ura gara, trenul, peronul, plecarile si sosirile de una singura desi se obisnuise atat de mult cu ele incat nu se mai astepta sa gaseasca vreodata pe cineva asteptand in fata usii trenului. Se rasuci cu grija spre geamul compartimentului, incercand sa nu-si deranjeze vecinul ce parea cufundat intr-un somn adanc. Era, ce-i drept, vremea de somn, nu de dezbatut dilemele existentiale ale vietii.

Zari in departare o dara aproape insesizabila de lumina si schita aproape nevazut un zambet de recunostinta. Mijeau zorile si spera ca odata cu ele aveau sa vina iertarea, noul inceput si curajul de a infrunta o noua zi. Oh, dar iertarea…era o lectie pe care nu-si ingaduise sa o invete de la un capat la celalalt vreodata. Uneori din orgoliu, alteori din nepasare si de cele mai multe ori, din nestiinta…

Puteau oare zorile aduce vindecarea? Spera din tot sufletul sa fii fost asa…     

 

« Older entries