Nu-mi place lipsa de originalitate…ma incurca mediatizarile si nu ma simt confortabil atunci cand merg cu „turma”. Azi insa, azi parca a fost altfel.
Ziua incepe simplu, ca orice alta zi, pentru care sunt profund recunoscatoare, chiar daca uneori nu par…
La putin timp dupa intrarea in birou, una din colege tipa cat o tin puterile : „A MURIT, A MURIT….”
Dau fuga la Google, si e adevarat…a murit…
Nu stiu de ce azi (as putea avea o urma de banuiala totusi de ce) m-am pomenind gandindu-ma la oamenii care se satura de viata, carora aceasta le provoaca atata greata, incat prefera sa nu isi mai piarda vremea cu ea. M-am infiorat constientizand ca astfel de oameni respira acelasi aer pe care il sorbim si noi cu nesat, merg pe aceleasi strazi batatorite si de picioarele noastre, uneori isi pleaca genuncii in aceleasi locuri in care ni-i plecam si noi (da…ei se gasesc din pacate si acolo, usa bisericii nu tine loc de delimitare desi ar trebui, o….si inca cum ar trebui…)
Cum ne-am transformat in niste roboti fara ochi? Cand ne-am acoperit atat de neinspirat urechile la strigatele mute de ajutor? De ce ne-am intepenit gatul privind mereu „in partea cealalta”? Unde ne zboara gandul cand ni se dezvaluie prapastiile celorlalti si ni se cerseste orice mana de ajutor? Pana cand ne vom musca buzele impidicandu-ne sa spunem vreun cuvant de incurajare, daruind iertarea, spunand „imi pare rau”, soptind o rugaciune in taina sau cu toata fiinta? Cine ne va trezi la realitate si cum ar putea face cineva acest lucru cand noi ne-am ancorat atat de puternic intr-un univers imaginat si construit numai pentru noi, manati de un egoism tipic uman?
Nu te intreb pe tine primul/ma, ci ma intreb pe mine…si o fac pentru ca imi pasa de mine, de integritatea mea psihica…
Eu personal, nu-mi doresc sa port povara mortii nimanui pe umerii mei…si cat de dureros ar fi sa vina ziua in care sa zic „daca as fi facut ceva…daca as fi zis ceva…daca as fi dat mai mult…”. Nu-mi doresc sa-mi chinui inima cu un continuu „De ce, Doamne?!”
M-am gandit ca cei mai multi nu stiu cum arata oamenii care ajung pe marginea prapastiei…cei al caror picior sta ridicat deasupra haului…cei a caror privire e rece si intunecata…
Cum sa-i descriu? Cum sa le descriu lumea?
„E pustiu, e prea liniste, o liniste care doare, un sentiment al neimplinirii, o durere care pulseaza in ritmul inimii, surd si enervant pentru ca nici un analgezic nu-i in stare sa o curme si nu stii cand vei scapa de ea…E resemnare, un soi de acceptare a ceea ce nu mai poate fi schimbat sau nu mai vrei sa se schimbe vreodata pentru ca orice schimabre presupune initial o durere si mai mare. E un sentiment neplacut de pierdere al oricarui contact cu realitate, de dorinta fierbinte ca totul sa se termine intr-o clipita. E o razvratire impotriva a tot ceea ce ai incercat sa faci, sa construiesti, sa repari. E o plimbare nesfarsita intre patul din dormitor, usa balconului, sertarele de bucatarie si sertarul cu medicamente. E o dorinta neimplinita de a pune mana pe telefon, de a suna si a auzi ca ti se raspunde cu caldura si interes, macar o dta in viata. E o zbatere si o agonie continua, un drum nesfarsit intre culme si abis, o rostogolire de povara pe un munte ce refuza cu incapatanare sa-ti ofere o clipa de ragaz in tumultul lumii. E un cuvant spus intr-o clipa de neatentie care sfredeleste, sapa rani adanci si lasa cangrena sa roada, sa roada, sa roada…E…o singuratate profunda intr-o lume plina de oameni, o lipsa de vointa de a merge mai departe in ciuda oricarui exercitiu „pro sau contra viata”. E constientizarea tacuta a neputintei in fata unei caderi ce pare de neindreptat, picioarele grele, mintea ravasita si manile neascultatoare. E un capat de drum cu sens unic. E o lasitate pe care nu o pricepi, pentru ca nu mai vrei sa o faci dar a carei justificare o gasesti in motive irationale. E un fel de „ultima dorinta” la indeplinirea careia ajungi sa crezi , in mod eronat, ca ai dreptul.”
Asa arata lumea aia…asa…si uneori mai rau de atat…am vazut-o de aproape, am facut din ea obiect de studiu…si m-am rezumat la atat cand as fi putut face mult mai mult. Pentru unii din ei, e prea tarziu azi. Dar pentru cei mai multi, timpul nu e inca pierdut.
In zilele ca asta, imi dau seama ca DSM-ul e neputincios…ca nici un curs de psihiatrie nu reuseste sa faca mare lucru..decat sa-mi aprobe cele mai sumbre asteptari…
Voi putea fi acuzata de lipsa de „profesionalism” dar azi, nu cred in puterea nici unei terapii…decat a terpiei prin iertare…decat a celei care implica o Biblie…si o schimbare autentica. N-as stii ce sa fac cu un ABC cognitiv azi…nu ar folosi nimanui…unui asemena om dezamagit de viata si de Dumnezeu – poate, cu un picior ridicat „a pas” deasupra abisului ii foloseste vorba mea usoara (cea apasata nu face decat sa-i mai lase o urma…daca mai are loc printre cele lasate deja de altii inainte), mana mea intinsa cu sinceritate si privirea fara urma de judecata, pentru ca oricum gandeste, fara sa imi spuna in cuvinte ca numai Dumnezeu are dreptul sa il/o judece.
Ireala? Nu…nu-i ireala lumea asta a interesului fata de ceilalti…e doar greu de infaptuit cu incapatanati si individialisti…cu ingamfati si profitori, cu oameni de cariera si cler ocupat cu doctorate, masterate, lupte de cult sau sotii „minunate”.
Nu putem avea toti loc de munca pentru ca e „criza”, nu putem avea toti familii la minut (increderea se construieste greu), nu putem avea toti case pentru ca nu avem toti cont in banca sau parinti cu „afaceri de familie”, nu putem avea toti 10 ore libere pe zi pentru ca avem rate de platit, nu putem merge zi de zi la biserica pentru ca am inteles altfel proiritatile :Dumnezeu, familia, biserica…, nu putem avea toti copii pentru ca unii mai muncim la cultivat relatii sanatoase…dar putem avea toti bun simt pentru ca-i educabil, putem dobandi dragoste de oameni pentru ca si noi suntem iubiti in ciuda mizeriilor din viata noasta, putem avea 0 ora in minus in programul de somn pentru a asculta oameni osteniti de viata, putem avea 5 lei in minus pe cont, pentru a aerisi, in fata unei limonade, o minte buimacita de griji, putem avea decenta unui limbaj ingrijit care nu lasa urme amare nici mustrari de constiinta in urma, avem la indemana telefoane (pentru care platim o nimica toata) dar pe care le folosim cu zgarcenie…ca pe vremea bip-urilor. Avem carti utole in biblioteca…dar nu le-am imprumuta de teama sa nu le patam coperta cu gemul altora…
Iar cand ne trezim, o facem doar pentru ca…ne zbiara cineva in urechi „A MURIT, A MURIT…” De ce a murit? Din vina noastra…din prea multa NOASTRA preocupare pentru cuibul NOSTRU, viata NOASTRA, sotia NOASTRA, serviciul visurilor NOASTRE, lucrarii NOASTRE (de licenta, dizertati, doctorat, de misiune, de evanghelizare, a lumii NOASTRE de nezdruncinat parca. Atunci bate gongul si devine un vesinc „PREA TARZIU”.
Stiti ce? Pe mine ma puteti suna oricand, eu nu vreau sa am o viata mea…pentru ca nu o pot duce cu mine in mormant…dar ce voi fi facut pentru oricine are nevoie de o mana de ajutor pot lua cu mine dincolo de piatra rece…Si mai stiti ce? Mie imi puteti cere bani…daca va ajuta la ceva, vi-i dau, pe toti. Si daca aveti nevoie de un umar de bluza de udat cu lacrimi de ciuda, bucurie, pocainta, durere, vi-l dau pe al meu, cu tot cu umarul real…si-l dau cu drag, oricand, oriunde. Si daca aveti nevoie sa va insotesc o mila (pana la urgenta, pana in prima zi de scoala, pana la cimitir) vin cu voi doua si nu cer nimic in schimb. Si daca tacerea mea va ajuta, spuneti-mi…si o sa tac langa voi atat cat aveti nevoie…fara sa vorbesc nici macar prin privire.
De ce? Pentru ca stiu ca moartea imi e o permanenta „colega” de viata…dar timpul ei il hotaraste singur Dumnezeu…si eu, cu putina putere incredintata, imi pot construi o viata frumoasa, o pot imbogati pe altora si-i pot ajuta sa priveasca moartea in fata, fara urma de teama si regret…ajutandu-i (si ajutandu-ma in fiecare zi) sa contientizez ca viata incepe dincolo de viata.
Tu? Ce planuri ti-ai facut cu viata asta?
Un zambet!
Een glimlach's Blog 