Dupa ani, despre viata

Azi am vorbit despre moarte mai mult decat am facut-o in ultimele luni…si vorbind asa, m-am gandit la viata, mai mult decat am facut-o in ultimul an, poate.

M-am intrebat daca cineva se poate face vinovat de prea multa dragoste de viata si daca da, care-I pedeapsa? Prima data, m-am gandit ca pedeapsa-I moartea dar am ajuns sa inteleg ca asta-I doar atunci cand crezi in clipa si nu sti sigur ce e vesnicia.

Alminteri, daca strazile de aur nu-s un mit, daca multimile de ingeri nu-s plamadiri ale mintii, dac-ai o farama de credinta sa vezi nevazuta mana calda ce sterge orice, ORICE lacrima cand toate se vor fi sfarsit, moartea pare doar o usa iar viata, doar o gara parasita prin care mai trece doar personalul prafuit, din cand in cand.

Primul gand avut in „anii tineretii” cand am inceput sa le astern aici, in vazul tuturor, a fost ca voi scrie despre zambete si viata si-am invatat incet si cu vanatai, ca despre muguri nu poti scrie fara iarna, nici despre soare far’ furtuni, iar despre viata, poti scrie doar cand gusti sau treci prin valea umbrei mortii. Iar anii, mi-au dat si ierni, si furtuni si moarte: dintre ele, am cules muguri de viata si soare-n bucati de incalzit o inima.

Nu am nici un plan pentru 2015, e al 5 lea an la rand si asta, pentru ca, planurile facute de mintea mea limitata, tind sa limiteze la randul lor ceea ce ar trebui cu adevarat sa imi umple anul. Singurul plan, e sa-mi numar binecuvantarile iar singura rugaciune e sa multumesc pentru tot ce-mi va fi luat in lunile ce vor urma, pentru ca mi-am invatat slabiciunile: vreau sa am si sa primesc si uit ca uneori, mi se cer lucruri inapoi.

Totusi, azi voiam sa scriu despre motive pentru care merita sa ma trezesc dimineata, si-i putin probabil sa le spiritualizez in vreun fel dar asta, doar pentru ca admit din capul locului ca nu le merit si ca toate-s binecuvantari.

Iubesc linistea casei mele, balansoarul din care pot lua forma cuvinte si idei, micile lumini calde, suficiente pentru a lumina un suflet. Imi sunt dragi cartile mele, fila cu fila si azi, mi-am zis c-as resimti somatic pierderea lor din orice motiv. Imi incalzesc inima rasariturile cu vedere spre dealuri in racoarea diminetilor de iunie, cerul senin si derdelusul din fata blocului in zile geroase de ianuarie. Cum as putea trai fara muzica, dar fara fiecare promisiune personala subliniata peste an in micuta mea carte neagra? Iubesc 3 minuni care ma forteaza in fiecare zi sa-mi indrept pasii, sa-mi masor vorba si sa fiu exemplu, chiar daca ne separa munti si dealuri. Mi-e draga agentia cu „locatarii” ei cu tot, am visat o vreme la o asa liniste si la asa pofta de ras si viata. Iubesc o mana de oameni care-s acolo. „Acolo” acesta, se defineste ca orice vale sau bucurie, prin atacuri de panica si avioane pierdute, dorinte desarte de mai bine si mai mult, ochi umezi de bucurie, plans de ciuda, promovari, bogatie, dar mai ales saracie. Am stat in cumpana intrebandu-ma cum sa scriu, sa ma exprim mai clar „mi-e draga ciocolata” sau „iubesc ciocolata” si, dupa ce am iubit o data, am realizat ca relatia noastra nu-i descrisa de dragalasenie ci de iubire unidirectionala, bazata pe placere de moment, sau, in cel mai bun caz, de cateva minute. Iubesc un alt „Acasa” desi, nu inteleg cati ani trebuie sa treaca pana cand locul te adopta: nu-mi iese raspunsul „Sunt din Cluj”, aproape niciodata, nici chiar acum, dupa 10 ani. Pesemne, suntem sortiti sa avem toti macar doua „Acasa”, facand naveta intre ele de-a lungul vietii.

Iubesc viata, cu tot ce-mi punea ea pe masa dar asta, doar pentru ca pot sa aleg ce servesc si ce nu iar acesta, nu e in nici un fel meritul meu.

Iubesc viata, si pentru ca-i asa, ma gandesc si scriu cu grija despre moarte si povara sau bucuria ei.

 C-un zambet, pentru viata!

 

Viata in spectacol – poftiti in randul intai!

O data, de doua ori pe an, mi se cutremura pamantul sub picioare.

Nu-i ca si cum imi doresc sau imi face placere…dar multumirea de a ma vedea alt om cand el  se opreste, cand valurile se retrag iar briza imi mangaie fata e…de nedescris.

Ce sunt azi e nu mai mult, nici mai putin, decat suma tuturor cutremurelor mele, a tuturor momentelor in care am cautat infrigurata farul ascuns in furtuna dezlantuita dar si a tuturor apusurilor cu marea linistita.

Ce voi fi maine? Voi fi o alta eu, doar nici un cutremur nu trece fara urma…iar cele mai mici si mai neinsemnate, lasa dare si fisuri doar in adancime, ochiul n-are agerime sa le vada, poate doar inima le mai adulmeca din departare…

Viata are reprezentatie zilele astea si eu…am primit bilet in randul intai. Am privit-o de departe o vreme dar de cand AM HOTARAT sa ii caut intelesul, m-a poftit in scena.

Inca stau bine comod, cu biletul in mana, pot sa fug si-i pot intoarce spatele sau, pentru a „nenumarata” oara, pot sta dreapta, privind-o in fata…

Asta s-ar chema ca as accepta sa imi joc propriul rol in viata mea, nu?

Imi place ea, viata asta care m-a ales pe mine pentru ca simt rareori ca ar fi fost invers.

N-am vrut eu sa vin dar traiesc acum certitudinea unor zile, ore si secunde, stiute din vesnicie, de dinainte de a a nu fi fost mai mult decat un plod fara ochi.

Iubesc cupa asta care nu da niciodata pe afara, poate doar de prea multa bucurie…

Ma incanta vorba buna, zambetul senin, mana intinsa, ochii in lacrimi, pasul grabit si-mi pare ca-mi fac prea putin timp sa le admir mai mult.

Astazi sunt eu, maine voi fi alta. Sunt cand pe primul rand, cand pe scena…si aici, acum, nu avem montaj.

E live si e bine.

Een glimlach