MIC TRATAT DE RUGAMINTI pentru copile atotstiutoare

Bun, m-am lamurit, n-am eu un bai, e general valabil sentimentul si m-am asigurat ca nu vine din frustrari mocninde inainte de a scrie primul cuvant aici.

Ma cuprinde o strangere de stomac, mi se face mana mica si incepe sa mi se increteasca fruntea (asa cum nu iti place Tie) atunci cand o pustoaica proaspat iesita din liceu imi predica mie din cuvintele lui Solomon, si ma asigura ca „toate isi au vremea lor sub soare”. Sa ne intelegem: am citit si eu si restul „copilelor” de varsta mea sau mai mari pasajul cu pricina, stim, am luat la cunostinta!

Mai interesanta mi se pare atitudinea superioara a unora ce-si poarta pruncii in brate sub nasul unei amarate care-si doreste de ani bun un bebelus. Daca nu as fi vazut nenumarate exemple plangand prin bai, refuzand sa mai iasa din casa, schimband job-ul, biserica, prietenii, ati putea crede ca nu stiu despre ce vorbesc.

Si nu, postarea nu-i doar despre noi, fetele. E si despre baieitii/barbatii, carora le lipseste gramul de demnitate si respect pentru unul de-al lor, caruia un loc de munca nu i s-a oferit pe tava. Cumva, nu-mi imaginez ca doare mai putin doar pentru ca din constructie avem cateva piese diferite.

Asadar, domnilor si doamnelor „stie tot”, scutiti-ne de:

– defilari cu aere de superioritate

-expresii compatimitoare cand nu-i cazul

-atitudini de „pocainta maxima”…cand ne stim de o viata…

-vorbe rautacioase spuse in fata sau in spate

-maini de ajutor nesolicitate si intalniri „oarbe”

-compania voastra atunci cand nu o vrem

-vorbe „intelepte” izvorate din „vasta experienta de viata” pe acre ati acumulat-o in mai putin de 3 luni.

E vorba de respect, de sine si de noi, de intelepciune si 7 ani de acasa, de bunavointa si maturitate.

Si da, la cerere, pot sa insirui lista de nume a celor care ar vrea dar n-au ocazia sa semneze post-ul asta.

Doar zambete, pentru ca-i o viata frumoasa, plina de surprize!

Cutremur…

Imi scutura Dumnezeu pamantul de sub picioare, imi zguduie lumea si se prabusesc toate, una cate una in jurul meu. Nu-i doar lumea mea, e ceea ce impart cu multi dintre voi: in ultima vreme impartasim divorturi, umilinte, morti iminente, despartiri dureroase, concedieri si uneori cate o raza de soare.

Pentru o zi sau doua, mi-am dorit sa fii studiat fizica, biologia, matematica, calculatoarele…nu oamenii. De mult nu m-am simtiti atat de neputincioasa, atat de mica si de neinsemnata.

Mi-e draga viata, uneori ma tem ca mi-e prea draga, mi-s dragi oamenii si-i iubesc, mi-e mai drag rasaritul ca apusul si inceputul mai drag decat sfarsitul, in ciuda intelepciunii lui Solomon. Si parca, in ciuda mea, ma izbesc de finaluri, de apusuri, de ne-oameni si de moarte.

Imi scutura Dumnezeu pamantul de sub picioare incet, pentru ca poate. Ba am avut impresia ca mi-a luat orice punct de sprijin. Imi simt radacinile dezgropate, le vad pe cele putrede si caut o urma de viata nesperata printre ele.

Dupa cutremur, nu mai esti ce-ai fost.

Dupa cutremur, oamenii incep sa adune cioburile, sa lipeasca ce se mai poate, sa adune mizeria, uneori, sa scoata viata de sub daramaturi.

Imi doresc sa gasiti si voi si eu o farama de viata sub moloz, o inima ce bate pentru impacare, un suras plin de bunavointa, o mana intinsa cu dor si peste toate, sa bata incet briza de primavara, cu semne de inceput…nicidecum de sfarsit de drum.

« Older entries