Despre Craciun, de ACASA, cu inima plina

Scriu despre Craciun cu inima plina si cu degete care asculta incapatanat de ceea ce mintea vrea sa spuna. Scriu pentru ca ar fi nedrept sa nu o fac dupa ani in care semnificatia a stat ascunsa dupa pacla groasa, dupa hartii colorate sau dureri de inima si cicatrici urate.

O vad aievea, sta chircita langa o valiza veche, ce are in ea felinare pe post de instalatie de brad din care, cele mai multe nu mai ard. Mai sunt sub capac cateva globuri, din care 3, tuguiate, asemeni lacrimilor sale. Tine in maini o foaie mare rosie, intitulata chinuitor de enervant „Scrisoare catre Mos Craciun”. Si ar trebui sa ceara ceva, asa cum a fost invatata, sa ceara, dar ce? Cere o crenguta de brad impodobita si-o duce cu inima batand spre usa bucatariei. Dincolo de ea, raspunsul vine simplu: „nu sunt bani, nu mai cere”. Si s-a oprit.

Tot ea era si cativa ani mai tarziu inghetata pe jumatate din cauza unei centrala neinspirate stricata in Ajun. Avea ochii impaienjeniti de plans, obrazul arzand si brazde de lacrimi. Dar dincolo de asta, avea inima ranita iar cicatricile aveau sa-I aminteasca ani mai traziu de durerile unei Sarbatori a bucuriei…altora.

Un gram de speranta incoltise si-n inima ei in anul in care o pereche de sosete roz, calduroase si o crema de castraveti isi facura loc spre cadoul impachetat in hartie colorata ajuns cu mare emotie in mainile sale. Visa inca o masa cu prajituri multe, o casa plina de oameni, un colind implinit si LINISTE.

Poate ca lucrurile bune vin in intampinarea celor ce le asteapta, doar poate.

Scriu despre un Craciun in care foile colorate au fost sub brazii altora, despre alergatura intre casa si cumparaturi din familiile necunoscutilor dar nu a mea, despre banii teancuri din portmonee straine si mimarea fericirii pe fete inghetate, dar din alte camine.

Scriu despre un Craciun al curajului, al mesei cu prieteni si-a caldurii din casa, al colindului cu bucurie si glasuri stridente de copii, o Sarbatoare a linistii, tihnei fara imbuibare, prieteniei fara ascunzisuri, iubirii mari din inimi mici, al pupicilor furati langa paharul cu suc de pe buze zambarete, al mirosului de copil odihnit si-al calmului in bratele deschise.

Nu pot sa nu scriu, nu pot caci inima prea plina imi invarte micul univers: iubesc viata asta si sunt deplin recunoscatoare pentru tot ce am primit in dar in lipsa fundelor colorate, a bucatilor de hartie inutile cu titlu orientativ, al conturilor bancare indestulatoare, a mosului imbracat in rosu sau a faimei. Scriu, pentru ca desi nu inteleg de ce sau cum, trebuie ca Cerul si copilul coborat pe pamant intr-o asemenea noapte ma iubesc nemarginit de vreme ce-mi ofera asemenea regaluri.

Craciunul a fost ACASA iar PRIETENII, au fost familie, mai mult decat cred ei sau pot spera: a fost un timp pentru Vestea Buna, pentru ras si planuri noi, pentru brate deschise si inimi pline, pentru recunostinta si ochi umezi de drag.

Da, a fost un Craciun unic. Si pentru asta, zambesc!

Reclame

O data.

De vreo 4 ani incoace, ma trezesc in pusee de crestere fortata, intocmai ca sugarii, exact in preajma Craciunului. Stiu ca-i puseu pentru ca decid prost instant, nu dorm vreo doua nopti, beau apa 4 zile si-apoi facem pace, eu si constiinta mea, ne impacam cu certitudinea c-am mai crescut o zi si-am mai trait o intamplare, pe care-am fi putut s-o evitam impreuna.

Am citit, sa tot fie vreo 12 ani de atunci, Legile lui Murphy dintr-o sorbitura, printre linguri de ciorba de pastai si-am ramas marcata de increderea asigurarii lui ca ce se intampla o data, poate nu se va mai intampla niciodata insa ce se intampla de doua ori, se va intampla cu siguranta si a treia oara.

Invat despre mine c-am crescut atunci cand a doua oara are toate premisele sa se intample identic dar experienta ma invata ca o data a fost suficient si decid diferit, pentru consecinte surprinzatoare.

Sunt multe „a doua si a treia oara” care se pot repeta la nesfarsit si care ma bucura nespus dar sunt multe prime dati care m-au facut ce sunt azi si pe care nu le-as replica. Nu m-am decis incape care dintre ele nu le-as face deloc dar ma gandesc intens la asta si poate ma hotarasc.

O singura neliniste imi staruie in minte: cum as putea face ca primele mele dati din cresterea asta fortat accelerata sa ma tina doar pe mine treaza si nemancata si sa-i lase pe oamenii dragi sa mearga la culcare in batai molcome de inima?

Am mai crescut o zi dar m-am hotarat ca de acum inainte sa o fac singura si fiecare sa-si poarte povara transformarii pe umeri.

Am crescut, o data. Si-atat.