Km 0 – Visul (continuare)

Se trezi dintr-o data in gara orasului copilariei ei si-o linistira fara cuvinte o pereche de ochi calzi, doua brate sigure pe ele, o mare de flori colorate si un iz de frezii si piersici toate amestecate si coborate intr-o ploaie asupra ei…

Nu spuse nimic ci lasa sa-i scape din mana trolerul de imprumut, geanta de serviciu plina de nimicuri si-si puse impovarata capul pe umarul atat de bine cunoscut. Isi ingadui clipe de ragaz in care doar zgomotul si scartaitul rotilor de tren pe sinele lucioase acoperea plansul tacut si vorba blanda in cuvinte putine „Trecem impreuna si peste asta!”. Ramase acolo nemiscata sorbind cu nesat aroma de frezii primavaratice in apus de toamna si-si spuse ca toate aveau sa se indrepte. Cand acceleratul de Constanta se auzi suierand in departare iar vanzoleala din jurul lor inceta, isi ridica barbia infundata in paltonul ei si-i ingadui sa-i ridice trolerul cazut pe jos si dat uitarii in valtoarea emotiilor. O privi drept in ochi si-si incalzi putin sufletul cu stralucirea ce juca vesel in ei. Bucuria revederii era atat de evidenta si pentru cateva clipe, avu senzatia ca toate ramasesera in urma.

Pasira impreuna spre iesire si cautara masina lasata pe o straduta laturalnica, aglomeratia garii nu-i permise sa o parcheze mai aproape. Abia daca schimbara doua vorbe dar nici nu simteau nevoia. Stia ca inima ei se oglinde perfect in sufletul celeilalte, doar se cunosteau de o viata, chiar daca nici una nici alta nu putea spune cu exactitate de unde incepuse prietenia lor.

Drumul spre casa  fusese scurt si fara prea multa vorbarie: in timp ce una se bucura de tacerea si sentimentul binelui cealalta aranja in minte ultimele detalii ale zilelor ce le stateau inainte: se cereau reparatii capitale si nu era timp de pierdut. Parcara in curtea din spate si pret de o secunda, ii dadura lacrimile la vederea felinarelor ce strajuiau drumul catre usa de la intrare. Era asa de noapte in interiorul ei si si-ar fi dorit pentru sine niste felinare care sa-i lumineze putin cotloanele intunecate. Isi sterse cu maneca hainei ochii pentru ca nu-si mai dorea sa-si ingaduie libertatea tristetii chiar daca stia ca-n prezenta ei isi putea da masca jos, jucandu-si propriul rol si propria viata. In casa, pe masa din living o astepta cuminte un buchet imens de flori albe, atat de mare cum nu-i fusese dat sa vada sau sa primeasca vreodata in trecut si imaginea lor ii umplu din nou ochii de lacrimi. Se lupta cu ele o vreme scurta pana cand, mana ei calda ii aminti ca de acum isi putea da frau trairilor, ca erau acasa si ca acolo era in siguranta. Se aseza pe scaunul tapitat, isi puse fata in pumni si planse cu toata fiinta, de ciuda florilor neprimite, de teama viitorului, a mortii, a singuratatii in doi si a prostiei de a fi plecat urechea si inima la minciuni ieftine.

Ea nu-i spuse nimic, doar ramase asezata in dreapta ei si o lasa sa planga in voie; stiu ca nu cuvintele aveau sa descatuseze atunci, ci tacerea atat de graitoare. Cand suvoiul de lacrimi se potoli, incepusera sa rada amandoua exact asa cum facusera de nenumarate ori inainte.

„Plang ca o copila si daca ma intrebi de ce, n-as stii sa-ti spun!”

„Lasa, plangi aici, mai bine aici decat acasa! Plangi cat vrei dar cand iesi pe usa afara, ai terminat cu boceala!”

Asa fusese intotdeauna, buna ei intentie se traducea in porunci ce nu lasau loc de interpretari sau incalcare iar interdictia pusa bocetului fara folos nu facea nicio exceptie.

„N-am gatit tocmai pentru ca voiam sa schimbam atmosfera, doar nu credeai ca stam in casa?! Hai, iesim, sa vedem ce mai e deschis la ora asta”.

Se ridica destul de fara tragere de inima de pe scaun si-si duse trolerul in dormitorul atat de familiar. Sfarsi prin a alege o bluza galbena cu floricele mici de camp si isi spuse incet, ca pentru sine ca fusese o alegere inteleapta sa o puna in bagaj desi nu astepta incursiuni in miezul noptii pe strazile orasului de munte in zilele ce ii stateau inainte. Avea dileme in privinta parului ce se incapatana sa primeasca vreo forma dupa orele indelungi petrecute pe bancheta trenului. Il pieptana scurt si renunta la ideea de coafura complicata, era tarziu, era plansa si nu neaparat infometata. In masina atmosfera apasatoare se risipi incet pana la locul cinei, pentru ca avea ea un stil al ei de a face norii sa dispara:

„Gata cu boceala, la o parte cu job-ul, acasa el, tu aici si eu la fel!” Si dadu muzica mai tare: „Dupa ani si ani, ma voi intoarce…” si-i veni sa rada cand auzi versurile.

„E bine aici, e unde trebuia sa fiu. Multumesc!” Spera ca recunostinta era mai usor de citit in licaritul ochilor si in glas decat in cuvantul atat de sarac.

Isi servira cina in sporovaieli tipice lor: job-uri, familia, prietenii comuni si ne-comuni, mancare si gateli recente. Achitara nota, de fapt o achita ea, pentru ca se simtea gazda si pentru ca vederea copilei naucite de cap in fata ei ii inspira un soi de grija pe care nu-i mai fusese dat sa o traiasca de ani buni de zile.

 Era trecut de miezul noptii cand se intoarsera acasa si desi drumul strabatut de la usa masinii pana in holul larg impanzit de poze alb negru, tipice ei, fusese scurta, se bucurara amandoua de caldura casei.

„Stii unde sunt toate in baie, in caz ca ai nevoie de ceva. Periuta e in sertarul de jos. Pentru azi e suficient, pijamalele si in pat. Acum e timpul somnului, povestile si dramele maine, dupa ora 10.”

Ii zambi doar si-si reconfirma in minte ca grija ei avea ton poruncitor. Intotdeauna. Nu indrazni sa faca altfel asa ca se indrepta spre usa baii, ispravi repede gateala pentru somn si se indrepta spre dormitor. Ca de obicei, comenta incet, ca pentru sine, lipsa veiozei, o enervau la culme becurile aprinse seara, se simtea ca in gara nu ca acasa, cu asa explozie de lumina. Ramase cu ochii tintuiti spre geamul camerei, era o noapte linistita iar in departare, se contura incet dulce zvon de artificii. Peste ele, peste toate, se asternuse pacea chiar daca fiecare isi cunostea cel mai bine adancul sufletului…

Ceasul arata o ora indecent de matinala atunci cand in sfarsit facuse ochi dupa o noapte cu somn, cel mai lung si mai lipsit de griji din cate ii fusese dat sa aiba in ultimele luni. Zambi la vederea ochilor inchisi si a fetei cuprinsa de somnul satios al diminetii. Tiptil, se indrepta catre bucatarie hotarata sa pregateasca o bine meritata ceasca de cafea, in semn de „Buna dimineata” – expresie atat de draga ei, chiar daca ea se satura cu mirosul, nesimtind nevoia “licorii magice” in fiecare zi.

Asa cum se asteptase, discretul parfum al cafelei trezi “lenesii” care-si faceau acum curaj sa paseasca pe dusumeaua rece.

“Parca tie-ti placea sa dormi! Ce-i cu tine treaza la ora asta si la cat ai facut ochi?”

Habar nu avea de ce insa uneori, se multumea sa-i raspunda cu un zambet, stiind ca nu cuvintele ar fi facut totul mai clar, asa ca surase si-i turna cafea in cea mai mare ceasca gasita in casa.

“Let’s have breakfast!” Nu-si termina bine spusele ca o expedie la pregateli intense pentru ziua ce le statea inainte.

Ea, incepusese sa se simta mai acasa decat o facuse pana atunci asa ca nu instista ca manecile camasii sa aiba dunga perfecta nici ca zulufii sa stea neclintiti la locul lor in impletitura simpla a parului. Aici, cine era si ce era ea, ajungea.

Pornira la pas prin orasul ce purta in el un iz amestecat de nou si vechi, de atunci si acum, de ieri si de azi. Se oprira in fata unui local micut si cochet iar ea, impresionata, citi in gand “English bakery”. Comandara micul dejun in timp ce ochii nu conteneau sa se roteasca prin incaperea intima descoperind mici detalii ce impresionau nu doar privirea ci si mintea.

Printre zambete si suspine, ea-si planse amarul si lasa sa ii scape mai mult decat anticipase ca va spune. Impartira aceeasi ciocolata calda, o bautura din cele a caror savoare iti ramane imprimata in memorie pentru o buna bucata de vreme…Zabovira vreme indelungata acolo pentru ca timpul, intocmai ca in scrierile vechi, “avea rabdare cu oamenii”, deci si cu ele.

Tot la pas pornira sa decopere orasul, ea mai cu seama, caci amintirile din copilarie pastrau in ele impresii despre blocurile in constructie, linia de troleu si guma de mestecat atat de tare ca trebuia tinuta sub limba o vreme pana ce putea fi mestecata. Printre picaturi de nou si vechi, se strecurau povesti simple de viata, din vieti traite nu respirate banal, impartasite cu  sinceritatea naturala a oamenilor care spun totul ca si cand nu ar avea nimic de pierdut, care se invelesc in sentimentul acceptarii si-si lasa descoperit sulfletul, la vedere. Inutil sa mai fii spus ca-n atata liniste, inima incepea sa-si vina in fire, sa se adune, sa se lase pansata si doftoricita, tinuta cu delicatete pe palme.

Minutele se scursera pe nesimtite, printre zambete, pasi mari si mici, “comfort food” si povesti tihnite.

Se aflau din nou in  fata serii, una scaldata in lumina: in ochi, in suflet si in departare. Bagara in seama pentru scurta vreme doar oamenii ce roiau in jurul lor, preocupati de poze si tehnologie, putin atenti la linistea vremii sau a vietii ce se desfasura la picioarele lor, in valea cu lumina. Si nu se putu abtine sa nu murmure incet “How great Thou art!”. Stiuse de atunci ca nu va mai canta niciodata versurile acelea la fel…

 Cu inima deschisa si sentimentul confortului strecurat pe nesimtite in ea, se cuibarise in asternut dupa o zi perfecta, ce n-ar mai fi putut primi nimic in plus pentru desavarsire. In departare doar, zvonul de artificii devenise mai intens.

Se trezise tot ea prima si desi-i placea sa doarma, simtea ca nu era vreme de pierdut, ca minutele trebuiau traite, pentru atunci cand viata nu i-ar fi ingaduit altele. Nu era loc de regrete sau “prea tarziu” in vocabularul ei si nici nu-si dorea deloc sa le faca spatiu in ea.

Se dovedise a fi o dimineata blanda, cu un soare jucaus suprins pe furis in timp ce-si strecura nasul printre draperiile groase fara a fi dat inca desteptarea trupului obosit ce inca se afla sub vraja dulce a somnului.

Isi facu drum spre biblioteca din living in varful picioarelor si se aseza comod pe canapeaua primitoare cu o carte in mana, dandu-si sansa sa invete despre ea, despre altii, despre un alt fel de viata, prezent pana atunci in jurul ei dar pastrat cu atentie la distanta de ea si globul sau de sticla.

Zarise intr-un ungher al bibliotecii CD-ul preferat si-si lasa privirea sa coboare alene pe paginile cartii in sunet de pian pana cand nici ochii, nici mintea nu o mai ascultara si-n linistea casei, se lasa cuprinsa din nou de vis si visare.

O durere cumplita de cap si bubuiturile din usa o facura sa tresara speriata. Apuca in graba telefonul de pe noptiera, arunca o privire fugara la el si nu-si crezu ochilor: pranzul se servise in urma cu trei ore. Bubuitul in usa nu inceta asa ca trase de sine sa coboare din pat desi simti cum sa invarteau toate in jurul ei. In drumul sau spre usa se impiedica de luciul de buze, portmoneul si borseta imbulinata lasate pe pardoseala camerei cu ceasuri in urma, in cautarile disperate ale pilulei albe. Nu se mai simtea in jur mireasma de frezii proaspete si realitatea o izbi in fata cand deschise usa…

 -Va urma-

 

Reclame

Km 0

Auzise ea, candva, in vechime ca „nimic nu se va schimba vreodata atunci cand vei alege sa faci lucrurile in acelasi fel” si desi-i venise cumplit de greu sa recunoasca, stia ca lucrurile trebuiau schimbate si ca, inainte ca toate sa fii fost bine, aveau sa fie rau, in fapt…

***

Era o dimineata insorita, cu pietre inghetate si catei zgribuliti in gari, cand parfumul cafelei venita de jos, caldura paturii si mirosul de lemne arse o facura sa tresara la gandul apropiatei treziri.

Deschise ochii si pentru o clipa nu-si intelese bataile neregulate ale inimii nici sentimentul de „pierdut” care-i fulgera in stomac. Revazuse in minte minutele de dinaintea somnului si retraise aceeasi spaima. Brusc nici cafeaua, nici lemnele mocninde sau patura incalzita nu mai prezentau vreun interes. Isi aminti cum pierduse totul si stomacul i se facu pumn din nou, fata i se ingropa in paturi iar lacrimile siroinde udara din belsug lana rosie.

Se intreba pentru o clipa cum arata moartea si-si spuse in gand ca iadul trebuie sa fii fost un chin daca viata in sine era atat de cumplita. Alunga din minte gandul doar la amintirea recentelor rugaciuni si-s spuse ca asemenea idei erau cu totul necuviincioase. Totusi, durerea nu devenise mai putin patrunzatoare iar gandurile i se invalmaseau in minte ca intr-un carusel din indepartata-i copilarie.

„Esti un nimeni, nu dau pe tine doi lei!” i se paru ca aude aievea si se auzi raspunzand vocii cu voce tare: „Sunt EU, si asta ar trebui sa ajunga!”.  Se opri speriata de tonul propriei voci si-si spuse ca-si va pierde mintile in curand, caci nici un om normal nu raspunde vocilor auzite in minte cu propriul glas. Durerea deveni mai ascutita si se ghemui sub patura groasa sperand in adancul fiintei ei ca ea si caldura ei ar fi reusit sa o protejeze de raceala vorbelor si inghetul sufletului. „Tu nu meriti nimic! Nici sa ma uit la tine!” se auzi vocea din nou. Iar ea, se facu mai mica, se stranse mai tare si inima batea sa-i sparga pieptul.

Isi aminti de mica pilula alba pastrata in taina in geanta pentru o zi „ca aceasta” si isi facu curaj sa o inghita sperand ca cele 4 ore de somn linistit vor alunga norii din sufletul ei sau macar ii vor da un gram de luciditate si dorinta sa se trezeasca, asa cum facea in fiecare zi de cativa zeci de ani incoace.

Se ridica cu greutate din pat si se duse impleticindu-se pana la geanta rezemata de scaunul camerei. Durerea de cap o facea sa-si doreasca draperiile trase iar musterii ce-si sorbeau cafeaua trancanind tocmai sub camera ei nu o ajutau deloc. Cum se facea ca unii oameni se puteau bucura de viata intr-o asemenea zi cand ea ar fi preferat moartea fara a sta pe ganduri? Deschise buzunarul gentii si scotoci cu indarjire sperand ca plasticul tare ii va zgaria mana insa nu gasi nimic. Intoarse buzunarul pe toate partile, rasturna geanta in mijlocul camerei lasand sa ii scape luciul de buze (aproape schita un zambet amintindu-si cum o prietena ii spusese recent ca „luciul tau de buze arata bine pe ale mele”), fardul de pleoape (sigur avea nevoie dupa noaptea nedormita) portmoneul cu acte si borseta in buline primita cadou. Pilula alba nu se dadea gasita si o cuprinse incet furia realizand ca speratele ceasuri de somn vor trebui sa mai astepte.

Isi trase nervoasa ghetele in picioare neglijand orice urma de neconcordanta intre maroul papucilor de calarie si turcoazul pijamalelor, deschise usa larg si tropai plina de speranta pe scarile de lemn ce duceau la receptie. Fusese poate deliciul celor 5 „domni” ce-si sorbeau linistiti la taifas cafeau de dimineata, dar putin ii pasa. Tot ce voia erau 4 ceasuri de somn sau naufragiul pe o insula pustie iar prima optiune era mai la indemana acum. Tanarul receptioner parea incurcat de parul dezordonat, ochii rosii de plans si barba tremuranda cand ea-i intinse bacnota de 5 lei cerand un ceai de musetel si un pliculet la pachet. Pentru o clipa se facu liniste si nu indrazni sa priveasca in jur de teama de a nu fi descoperit ca motivul linistii era chiar ea. Isi lua ceaiul, indesa pliculetul in plus in buzunarul gecii lasand snurul sa-i atarne linistit pe langa fermoar si se grabi sa faca cale intoarsa spre camera ce-i servea drept refugiu. Nu-si amintea daca era sambata sau duminica, daca trebuia sa predea camera azi sau maine dar nu i-ar fi putut pasa mai putin. Tot ce-si dorea era sa uite. Inchise usa in urma ei si pasi pentru o clipa in baie pentru a-si examina ochii plansi. Descoperi in oglinda o fata hidoasa, cu ochi rosii si doua dare aproape insesizabile de rimel ramas necuratat inainte de a merge la culcare. Nu se recunoscu in imaginea oglinzii si iesi repede trantind usa, sperand ca hidosenia va ramane ascunsa in spatele ei.

Incerca sa ia o inghititura din ceaiul pregatit si-l gasi searbad, fara pic de tarie. Scoase pliculetul ascuns in buzunar si-l infunda in aceeasi ceasca, tranti cat colo papucii de strada, trase draperiile si se cuibari sub patura inca ramasa calda. Isi simtea tamplele zvacnind si stomacul strans iar durerea devenea coplesitoare. Isi propusese sa inceapa sa sorteze ganduri in timp ce-si bea ceaiul, prea cald si sufocant in dimineata inghetata.

Se certasera din nou, cu o seara inainte dar nu cu tipete si vaze sparte, ci cu voce scazuta, cuvinte ce injughiau direct in inima si sinceritati de adulti necopti la minte. Nu era prima cearta de felul acesta dar, ceva ii spunea ca era ultima. Se uita naucita la telefoanele ce stateau cuminti pe noptiera si se intinse furioasa spre ele: nici macar nu sunase sa vada daca era bine…Recunostea  in lipsa gestului persoana care-i fusese sau nu, dupa caz, aproape, in ultimul an. Inchise totul cu ciuda si le arunca spre geanta maro, impachetata in graba. „Cine te-a sunat?”, „De ce te ascunzi de mine cand vorbesti la telefon?”, „Asta nu esti tu!” ii rasunau acuzatiile in minte de parca nu ar fi fugit niciodata din camera sufocanta in care se imparteau gloantele. Incepu sa planga din nou cu sughituri si lacrimile-i picurau incet in ceasca ce ar fi trebuit sa-i aline putin durerea.

Nu intelegea cu ce gresise, unde cotise rau. Fusese intotdeauna prevazatoare, atenta sa nu raneasca, sa nu intrebe daca nu trebuia sa stie, sa nu ceara de unde nu era de dat, sa nu dea unde nu era loc de primit, sa nu viseze ziua-n amiaza mare si sa nu-si doreasca ziua de maine in locul celei de azi. Fusese BINE, era fericita si implinita, avea tot ce si-ar fi putut dori o ea, la varsta ei si nu ceruse mai mult.

Apoi, de nicaieri, a aparut minunea. Nu-si putea sterge din minte cuvintele Monicai ce-i „prevestise” un imens buchet de flori viu colorat, metafora a bucuriei ce avea sa urmeze si nici visul cutiutei albastre si a micutului biletel atasat ei, confirmandu-i ca binecuvantarea era pentru ea.

Si-si aminti prima „intalnire”, esarfa ei infasurata in joaca in jurul gatului sau, chicotelile din drumul spre casa si privirile „lor” la intrarea in propria camera. Stateau precum soldatii in front urmarind serialul preferat si asteptand detaliile serii. Tot ce putu sa articuleze au fost cuvinte seci:”Nu-mi amintesc fata prea bine dar…cred ca imi place” si se grabi apoi sa se cufunde in somn, nedorind sa piarda vreun strop din bucuria zilei. Si, ca niciodata, se lasa prinsa in vartejul cuvintelor blande, a mainii calde, a muzicii ascultate in tihna, a calatoriilor pe partea dreapta, a florilor primite cu ochii surprinsi si a secundelor prea scurte pentru cate povesti se nasteau dupa lasarea serii.

Se luase din nou la cearta cu Dumnezeu, unul nedrept care-i ingaduise gramul de fericire neceruta stiind ca el tragea dupa sine nori amenintatori de furtuna.

Sorbi si ultima inghititura de ceai, puse ceasca pe marginea noptierei si se lasa alunecand incet sub patura aspra de lana. Se ruga in minte sa adoarma repede si inchise ochii, strangandu-i, ca si cum asa ar fi fost mai aproape de visare iar realitatea s-ar fi prefacut in cateva secunde in tandari pe care nu si le dorea cu nici un chip puse la loc, aranjate in nici o ordine, durereoasa sau nu.

Remarca surprinsa ca musteriii pensiunii nu mai sporovaiau, pesemne ca santul din stanga cabanei trebuia terminat inainte de pranz iar pauza de cafea trebuia pastrata scurta daca se voiau eficienti. Se rasuci pe partea dreapta, singura pe care putea adormi si-si trase patura mai tare peste cap. „Nu te mai cred!” o injunghie pe neasteptate in inima si-si aminti cum cersi disperata dreptul la cuvant, la explicatie. Nu stia ce o durea mai tare, amintirea vorbei sau acuzele pe nedrept. Ii veni sa urle de durere si-si dadu frau liber lacrimilor pentru a treia oara in acea dimineata. Era nedreapta viata, era nedrept Dumnezeu, erau nedrepte cuvintele spuse si sfasietoare. Cum sa explici fara cuvinte ca n-ai vazut, iubit, privit, avut altceva? Se intrista la gandul multelor sanse irosite in nenumarate situatii, sanse pe care le-a dat fara sa astepte nimic in schimb, poate doar o alta sansa la randul ei.

„Nu stiu ce vreau dar nu cred ca pe tine!” si se intreba pentru a mia oara cu ce gresise ea…ea care nu cautase iubirea atunci (pentru prima data poate), nu-si dorise ca viata sa i se schimbe in mai putin de o saptamana, nu facuse loc intentionat nici unui gand macar si cand in sfarsit indraznise sa spere, descoperi uimita ca ea, cea apreciata si iubita cu putin timp in urma, nu mai era suficienta. Stranse in pumni patura cu putere si planse nemiscata pret de cateva ceasuri bune si apoi, simti cum toate se afunda intr-o mare necunoscuta, o caldura familiara ii invada trupul si se lasa purtata incet spre vise si odihna, tresarind inca usor in urma suspinelor infundate.

Se trezi dintr-o data in gara orasului copilariei ei si-o linistira fara cuvinte o pereche de ochi calzi, doua brate sigure pe ele, o mare de flori colorate si un iz de frezii si piersici toate amestecate si coborate intr-o ploaie asupra ei…

-Va urma-

« Older entries