Se duce. L-am vazut plecand. L-am simtit scapandu-mi printre degete. Si totusi, sunt multumitoare.
In primul rand, pentru ca nu mi-e ingaduit decat sa traiesc cu clipa si secunda. Ca acum 364 de zile habar n-aveam ce urma sa ma astepte, cu siguranta nu mi-as fi dorit sa-l traiesc.
In al doilea rand, pentru tot ce am primit, si darurile n-au fost putine.
Nici pentru ce mi s-a luat n-as indrazni sa fiu nerecunoscatoare. Nu, nu e ca si cum nu ma doare lipsa. E doar gandul ca dincolo de toate, „e-un plan maret”.
Cel mai mult insa, sunt bucuroasa ca n-am fost singura nicio secunda, nici macar atunci cand am fugit voit, nici cand m-am intors cu ochii plansi, nici in intunecimea camerei sau in racoarea zilei.
Si ce daca-i cantata fals pe alocuri? Si ce daca nu eram profesionisti? Am avut cu siguranta inima plina, imi amintesc de parca ar fi fost ieri culorile din fata ochilor, parfumul zilei, durerea din inima, ochii cu lacrimi, mana calda si credinta ca toate aveau sa fie bine. Si au fost!
Iti multumesc! Si nu, nu voi avea nici macar un obiectiv pentru 2014, va fi al 4 lea an consecutiv. Pentru ca orice ar veni, e ceea ce trebuie sa vina.
Zambete!
Een glimlach's Blog 