Sapte.

Si atat aici, dar multe in trup si suflet.

Doar n-am uitat, sa stii.

 

Cutia minunilor

Are 10 cm/10 cm, e de lemn si-a costat o avere, spun eu, acum dupa ce imi dau seama ca a fost cam cat un scaun de bucatarie. Norocul ei e ca e venghe sau cum s-o fii scriind si poate de-aia imi si place, dar norocul meu e ca poarta in ea deopotriva si agonie si extaz.

Cel mai adesea, si-am crezut ca pentru asta a fost construita, poarta plicuri, cu miros infect de cerneala, copaci taiati degeaba si cereri de bani, cu cat mai multi, cu atat mai bine. Uneori, poarta bucati inutile de hartie si mai recent, poarta campanie electorala – norocul ei ca se sfarseste curand. De cam putine ori, a avut si niste suflet de comert in ea insa zilele acelea sunt de mult apuse. Oricum, nu despre agonia ei voiam sa scriu ci despre extazul ce-o cuprinde din cand in cand, pe neasteptate.

De pilda, traditia a inceput acum 4  ani, intr-o zi de martie cand primul semn al primaverii, auriu, se opintise cumva, intr-o cutie cartonata intre peretii ei. Atunci mi-a smuls primul zambet si exclamatii de uimire. Nu stiusem ca poate servi si unor scopuri nobile cutiuta mica si cheia „inutila” ce-mi incurca frecvent brelocul.

Au urmat rauri de bomboane, Haribo DOAR rosu, ciocolata cu alune intregi, cuvinte calde si spuse cu drag, alte plicuri, alte bomboane, alta ciocolata, alte hartii.

S-a transformat cutia mea intr-un taram al minunilor, care cresc incet dar sigur vise de o viata si asta pentru ca cel putin doua maini se opresc in dreptul ei in fiecare zi. Una, se opreste sa lase iar alta, cu tot cu inima, se opreste sa ridice. Si-o fi mai ferice sa dai decat sa primesti insa n-are limba asta asa romana cum e ea destul atribute sa descrie ochii scanteietori, mana care se impleticeste-n zornaitul cheilor si obrajii imbujorati si umezi, de cele mai multe ori.

Cea mai recenta „supriza” e mai jos, si daca va pare ca-I o bucata de turta plictisitor colorata, dati-mi voie sa va arat si sa va descriu ce vedeti, de fapt:

11

E o bucata de traditie, de luna noiembrie. Poarta in ea intreaga mireasma a targului de la Spring sau a Talciocului de duminica cand erau porcii dusi la vanzare, o senina aducere aminte a bunicilor mei si a bucuriei cu gust de faina multa si prescura imprastiata in buzunarul hainei mirosind a naftalina.

E un „multumesc frumos”, un alt dar din dar sa facem rai! E-un „in drum spre treaba mea, m-am gandit la tine”. E o aducere aminte a targului zilelor noastre, a Negreniului care musai cere turta, nu mici, nu bere, ci turta. Si daca nu-I Negreni, nu-I nicio grija, gasim alt loc din care sa ne cumparam amintiri ce-ncalzesc privirea.

E un „puteam sa tin margeaua pentru mine dar…contezi” si cum sa nu zambesc cu toata gura dar mai ales cu inima? E-o vineri seara tihnita, intre cuvinte putine dar ganduri multe puse-n maxim 360 de caractere. Am invatat, si mi-au trebuit aproape 30 de ani, ca uneori, cand taci, spui si ceea ce altfel doar inima ar putea bate.

Mai e mai mult de atat siragul asta de faina pe ata dar, cateodata, buricele degetelor stau gandite daca sa spuna sau sa taca mai bine.

Si-acum, nu-I asa ca am intr-adevar o cutie a minunilor? Unii-I spun cutie postala, eu insa, cred ca I-as scadea prea mult valoarea daca n-as ridica-o din statutul asta. Poate uneori, tot ceea ce ne lipseste sunt 10cm3 de fericire si o gandire indrazneata si-am avea dimineti mai insorite in inima si seri linistite dupa naduful zilei.

Zambete!