Ce-a vrut sa spuna autorul?

Ummmm…cu vremi in urma, as fi descris altfel serile perfecte. Nu mai departe de decembrie trecut as fi spus ca perfectiunea cere prezenta iar prezenta-i imposibila.

Aseara, a fost perfecta. Ea, seara in sine. Dupa refrenul cunoscut „Nu am chef azi, n-am chef de nimic”, ne-am cufundat in bezna, scaune mari, lume putina. Au trecut repede orele, prea repede parca iar sentimentul de plin, prea plin a fost coplesitor.

Aseara, ca niciodata, nu mi-a pasat ce-a vrut sa spuna autorul ci am sorbit cu nesat imagini, versuri, melodie, simbolistica, detalii.

N-am aflat ieri, dar mi-am amintit ca drumul catre libertate…trece prin fata Crucii iar cerul innorat mi-a strecurat din nou fiori in suflet.

Anne a fost o alta ea…atat de reala incat m-am intrebat in repetate randuri cum, cand, cat si cine ar putea cuprinde intelesul dragostei materne.  De-ar fi putut spala lacrima ei condamnarea din ochii privitorului…

Daca nu te-ai plimbat vreodata din Genesa pana in Apocalipsa, n-ai sa intelegi ce-i cu castelul…

I know a place where no one’s lost,
I know a place where no one cries,
Crying at all is not allowed,
Not in my castle on a cloud.

Mi-am sorbit pe indelete lectia despre cea de-a doua sansa si-am constientizat cumva ca sansele-s menite celor ce nu le merita…pentru cei ce merita, ar trebui sa le denumim altfel…

Aseara mi-am amintit ca „Cine-si da, lui isi da/Cine-si face, lui isi face”, asa cum spune poezia din batrani si ca paine aruncata pe ape se intoarce pe masa stapanului ei in ziua foametei…

Fluturele nu m-a invatat nimic, doar mi-a incantat privirea si mi-a cernut pe nesimtite siguranta in suflet.

N-as sti sa spun de ce imi amintesc atat de des ca „Nu este mai mare dragoste decat sa isi dea cineva viata pentru prietenii sai”, aseara nu a facut exceptie.

Apoi, imaginea salvatorului inotand la propriu prin scursurile orasului m-a constientizat ca libertatea si vindecarea vin cu un pret, intotdeauna, chiar daca nu sunt eu cea care-l plateste.

Finalul…oh, finalul…nu l-as fi intuit astfel niciodata si n-as fi crezut ca ma poate tintui in scaun lasandu-ma fara cuvinte. Discursurile motivationale palesc in fata a 2-3 poate 4 versuri.

Ne-au trebuit minute bune sa ne revenim, de prisos sa spunem ca nu am fi vrut sa plecam acasa iar eu, in dulcele stil clasic, as fi apasat „repeat”.

Am simtit cumva, neinteles, ca am castigat intreaga zi in cele cateva minute.

Si nu, nu ne-a pasat ce-a vrut sa zica autorul dar ne-am cufundat in noi insine din nou, ne-am amintit de unde venim, incotro mergem si de ce strabatem drumul pana la tinta.

Een glimlach!

Reclame

Past simple, Present Perfect Continuous, Future Perfect Simple.

Atentie! Urmeaza un post lung, inutil de citit daca va lipseste timpul sau aveti inima slaba. Daca nu sunteti din categoriile acestea, dati drumul muzicii…si conturati-va in gand propria definitie a dragostei, propriul 1Corinteni 13…

http://www.youtube.com/watch?v=5mJ08-pyDLg

Am zambit cu mai putin de 5 minute in urma, realizand ca in urma cu doi ani, in aceeasi ianuarie, tot intr-o zi de 20 (si ceva), scriam despre dragoste.
Nici azi n-am sa pretind ca randurile de mai jos sunt concluzia…sunt doar continuarea a ceea ce scriam atunci.
Cu mici schimbari, cu alte unghiuri, de-o parte si de cealalta a mesei. Cu ochii inlacrimati si zambete cufundate in sarea picurilor fierbinti, deopotriva.

As incepe asa, cu 1 Corinteni 13, citit cu inima intai apoi in soapta, printre luminite, ACASA intr-o seara tarzie, cu bratele pline dar intr-o alta traducere:

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

Si as continua cu propria-mi varianta:

Degeaba stiu sa astern iscusit cuvinte pe hartie, degeaba le potrivesc frumos in limbile pamantului sau ale ingerilor (pentru urechile tale) dar o fac fara a avea pic de dragoste, nu sunt mai mult decat o tinichea zgomotoasa sau un instrument dezacordat…

Si chiar daca ti-as, mi-as, ne-as putea prezice viitorul, as cunoaste intelesuri ascunse nedescoperite altora si-as putea sta la masa invatatilor, dezlegand misterele stiintei, daca as avea credinta cat un bob de mustar sa pot impinge muntii, scurta distantele, intoarce timpul inapoi sau derula zilele cu repeziciune, dar fara vreun strop de iubire, sunt…un nimic.

Chiar daca mi-as da ultimul banut cersetorilor din gari si metrouri, mi-as lasa usa casei deschisa tuturor sau as da hainutele cele mai bune amaratilor si chiar daca as dona stropi pretiosi de sange meniti sa salveze vieti fara sa-i daruiesc cu dragoste, e in zadar, e…tot degeaba.

Dragostea indura multe (vorba aspra dupa zile pline de amaraciune, privirea pierduta in zare sub povara grijilor, sosetele lasate poteca pe drumul spre baie, farfuria asezata in graba si pe furis in chiuveta, timpul putin petrecut impreuna), dragostea zugraveste o bunatate fara margini (atunci cand se arata norii de furtuna, cand celalalt isi ia, fara sa i se cuvina, sau cand cuvintele apasa mai tare decat ar trebui sa o faca), dragostea nu-i invidioasa (nici pe succesul celuilalt, pe relatia sa cu micii galagiosi, pe timpul liber sau salariul mai mare), nu-i laudaroasa (incercand mereu sa stea in lumina reflectoarelor ci facand totul pentru a-l pune pe celalalt in valoare) si nu e plina de mandrie (decat poate atunci cand motivul e celalalt sau cealalta).

Dragostea nu se poarta necuviincios (nici la serviciu, nici acasa, nici in 2 sau chiar in 10), nu-si vede propriile interese (ci incearca mereu si mereu sa-l „creasca” pe celalalt, sa-l provoace sa fie mai mult decat e, acceptandu-l totusi pentru mult mai putin de atat), nu se supara (si atunci cand o face, nu poarta supararea peste granite de judete si tari, ore tarzii de noapte, ani de zbucium si framantare) nu se gandeste la rau (mereu pregatita sa vada partea intunecata a lucrurilor, mereu suspicioasa, mereu indoielnica).

Dragostea nu se bucura de nedreptate (dar nici nu dezgroapa mizeriile din marea uitarii) ci se bucura de adevar (il spune, il cauta, il pastreaza, il aminteste).

Suporta totul (nu pentru ca nu vede, nu o doare sau e amortita ci pentru ca alege o data cu fiecare rasarit de soare sa-si innoiasca promisiunea) crede nu multe, ci totul (nu pentru ca ar fi naiva, ci pentru ca pretuieste cuvantul celuilalt chiar si atunci cand povara minciunilor trecute si promisiunile fierbinti au fost incalcate si au adancit fisuri in zidul increderii), spera neincetat (atunci cand nimeni n-o mai face, cand boala nu mai da cale de intoarcere, casa trece in posesia bancii sau urmele necredinciosiei ies la iveala), indura totul (umilinta, singuratate in doi, dispret nemeritat, cuvinte murdare).

Dragostea nu va disparea niciodata (dar sigur va capata alte fete cu trecerea timpului, cu siguranta va trebui intretinuta, protejata, reaprinsa, transformata, apreciata).

Am crezut o vreme ca am dreptul sa judec ce e si cum nu e iubirea, ca pot sa-mi dau cu presupusul cine iubeste si cine-i cufundat in pasiune sau pofta trecatoare. Azi nu mai cred asa. Standardul e acelasi insa circumstantele s-au schimbat, unghiurile mesei s-au rotit, am stat si de-o parte si de alta, am incaltat diferite perechi de pantofi si am trecut pe unde nu mi-as fi imaginat vreodata ca este vreun podet, nu drum in toata regula.

Am crezut ani buni ca iubirea sta in „te iubesc” spus sub clar de luna, cu voce stinsa si mana tremuranda. Azi cred ca sta in mana ferma intinsa atunci cand iti aluneca pasii pe gheata, in telefonul de „doar asa”, in zambetul de buna dimineata sau cel de noapte buna, in schimbatul bateriei de la dus sau in farfuria cu supa calda, in ghioceii din posta sau mica atentie cumparata compulsiv de drag si dor, in vorba apasata cand o iei la pas de una singura pe langa drumul bun, sms-ul de dinaintea sedintei, incurajarea din ochi si increderea neprefacuta in capacitatile celuilalt.

Ce nu stiti, poate, e ca…niciodata (decat poate pe la 15 ani) nu am crezut ca dragostea tine doi oameni la un loc, ca ea ii face un tot sau o familie, ca ea ii trece peste vaile de neputinta sau ii poarta pe culmi de neatins.

N-am sa uit nicicand privirea ei cand i-am spus ca „x si y s-au casatorit acum 32 de ani pentru ca aveau bucati de pamant apropiate nu pentru ca ea ar fi fost iubirea vietii lui, si-s bine, merci, cu copii mari.” Cred ca a simtit pentru o clipa ca nu din ea ma desprinsesem, ci dintr-o alta „mami”, ca nu ea-mi explicase sau imi aratase de nenumarate ori ce e dragostea sau unde se ascunde. 

De-asta-i inutil sa mi se aminteasca ca dragostea nu-i destul, in ochii mei, iubirea, acolo, nu-si avusese locul…decat poate dupa ce invatasera destul unul despre celalalt.

In zbaterea asta zilnica intre trecutul simplu, prezentul continuu si viitorul…incert, invat sa pricep cum e asta cu dragostea care nu tine cu incapatanare ci-si desclesteaza pumnul, elibereaza latul, desfereca poarta, deschide aripile si…ramane in urma privind zborul celuilalt. Nu pentru ca nu-i pasa, nu o doare, sau n-ar darama mai degraba muntii decat sa-si puna mana streasina la ochi si sa priveasca in zare bataia aripilor libere ci pentru ca intelege ca unele poteci trebuie sa ramana neumblate, unele usi trebuie lasate inchise iar unele inimi merita „mai bunul”, in detrimentul „bunului”. 

 Am luat mana de pe zavor, poarta e larg deschisa iar in zare, e semn de zbor…acum nesigur, cu priviri triste si intoarse din cand in cand inapoi. Intr-o vreme, va ramane zborul doar si multumirea ca, inca o data in viata, trebuinta a luat locul placerii zdrobind ego-ul…

« Older entries