18 ani. 18.

Citisem cu luni inainte cartea „18 si nu e timp de pierdut”. Pentru o clipa m-am speriat, apoi mi-am dorit sa n-o fi citit. Parea ca ma „obliga” cumva. E greu sa stii si-apoi sa te porti ca si cand nu ai aflat vreodata.

Era devreme in viata, prea devreme parca. Mi-o amintesc pe ea cum ma intrebase tematoare: „dar ai sa poti sa te tii? Pana la capat?” In mod ciudat nu-mi pusesem nicio clipa problema astfel, stiam ca stiu, stiam ca vreau, stiam ca pot sau cel putin crezusem asta.

Azi ar trebui sa fie sarbatoarea maturitatii, nu-i asa? Sunt 18 ani. Cumva simt insa ca am ramas copil desi era de dorit si asteptat sa fii parcurs pana acum macar adolescenta. Cred ca am parcurs-o furtunos pe alocuri, cred ca a fost cu dezamagiri (da, uneori si Dumnezeu dezamageste, nu prin natura Sa ci prin asteptarile noastre defecte).

A fost cu ras, a fost cu lacrimi multe stranse in burduful Sau. A fost cu caderi in gol si intoarceri acasa insa de fiecare data, a fost cu brate deschise. De fiecare data, visul a ramsa neschimbat. De fiecare data, pasii au mers inainte, uneori in fuga, uneori cu genuchii juliti iar de cele mai multe ori, tarait, purtata de brate puternice si capabile.

18 ani mai tarziu suntem inca prieteni noi doi, noi ne certam, noi cadem la pace. S-au schimbat peisaje, oameni, case, avutii dar El a fost oricand constanta mea. Mereu acolo, mereu pregatit, mereu cu declaratii soptite de drag si reamintire a apartenentei „you are the apple of my eye!”, „you are my sunshine, be the sky as black as it can be!”.

Uneori l-am crezut pe cuvant, uneori m-am intors cu spatele, uneori am ramas doar noi, pe-o margine de drum langa prapastia mortii, pe-o strada goala si pustie, intre patru pereti, prabusita in genunchi pe covorul pufos, pe-un varf de munte cu privirea-n zare sau pe-un scaun incomod de birou. Am fost mereu impreuna chiar si in zilele in care eu am crezut ca e de mult plecat.

Au fost 18 si-am spus atunci ca „nu-i drum ‘napoi, nu-i drum ‘napoi” si chiar nu e. Imi amintesc asta zilnic, zambind sau nostalgica fiind, constanta ramane El iar eu, raman a Sa, exact asa cum am promis.

NU-I DRUM ‘NAPOI.

Reclame

Lost and found

Disclaimer: this is not at all about my English and the mistakes I make but about how I feel and how my reality looks like.

Lost and found. I feel like the lost and found box. Or simply like the prodigal daughter. I have been feeling like I lost the path for some time but now it seems that I see bits and pieces of it once again.

I hate how that strange emptiness feeling takes over my heart from time to time just as much as I hate missing. Things. People. Times. Memories.

At times I wonder if there will be any change anytime soon.

I have a full heart, few dreams come true, huge blessings and unexpected but some strings still keep me captive. I feel lost, how can I be found?

It is rhetorical, do not bother as I already know the answer. I know exactly what has the shape of my empty heart and what can fill it in, at times in less than a second.

I just have to take the right path again. And find the strength to verbalize the need, the hope, the plan. Then stick to it.

With hidden smiles.

 

« Older entries