Prieteni si cunostinte.

Disclaimer: post despre oameni, scris la furie dar fara urma de remuscare (deocamdata).

 

Nu am rabdare sa verific de cat ori in 8 ani am scris despre prieteni si cunostinte, despre veniri si plecari. De fapt, nu mai am rabdare. Si atat.

Pe la 20 de ani credeam ca la 30 o sa ma trezesc de-odata desteapta, de-odata n-o sa-mi mai vina sa rad la ghidusii si prostioare, de-odata n-o sa-mi mai confund cunostintele cu prietenii si tot dintr-o data, o sa tin minte ca-s mica si-n jurul meu oricum nu-i loc decat de doi ori trei, iar daca sunt sincera pana la capat unul poate fi suficient, brate mari si inima deschisa ajung, aglomeratia nici nu-mi place.

Iaca, acum in prag de doua ierni peste 30, constat ca nu stiu nici mai mult si nici mai bine ca la cele 20 de ierni dezghetate si imbobocite. Ba mai mult, zici ca dintr-o data m-am trezit inundata de-o incredere fara margini in oameni si-n bunele lor intentii. EU. Eu, cea care-i circumspecta si-aroganta. Ironica si taioasa. Eu, cea care separa profesionalul de personal, emotiile de fapte si gandurile de vorbe. EU.

Am recent niste roluri in prim plan, nu i-am distribuit pe amicii mei in ele; si le-au croit singuri pe masura inaltimii sau josniciei lor, dupa preferinta si putere. Ma uit ca la un spectacol de teatru (ieftin), poate fi si film, starea de incomoditate e aceeasi.

Sa-i descriem (daca avem noroc, cativa vor pleca de buna voie iar pe restul ii voi indruma afara). Nu ne vom mira daca pe viitor vom vedea mai putine contacte in telefon sau daca sunandu-ma, vor auzi: „Imi cer scuze, nu stiu cu cine vorbesc”. Ei da, cum e asta (?!) – tot eu imi voi cere scuze. Cum „cum e”? La fel cum a fost dintotdeauna: eu cu politetea si restul cu frustrarea.

Cunostintele de tip „da-mi”: atatea sunt si-atatea vor de nu-i zi in care sa nu ma intreb daca nu li se umple prea plinul. Unde-n lumea asta sa tot iei si ce faci dom’le cu tot ce primesti? Dai macar mai departe? Cum n-o fi relatia asta cu dus si-ntors? Cum n-om reusi oare sa dam si sa primim? Nici n-am pretentii de „la fel” ori „in aceeasi masura”, doar de drum cu doua sensuri. Ma simt tot mai „Strada sforii” si nu-i deloc reconfortant.

Cunostintele de tip „fa-mi”: sunt printre cei mai speciali amici ai mei. Nu doar ca nu le-ajunge sa primeasca, in locul lor trebuie sa si fac. Si fac…de toate. Pentru ca spun greu „nu”, pentru ca mi-e mie rusine de rusinea respingerii lor. Pentru ca asa m-a invatat mama, ca oamenii trebuie ajutati. Toti. Ce bine mi-ar fi prins sa ma invete si selectia la foc automat.

Cunostintele de tip „fii”: orinde, oricum, oricat, in orice conditii, cu uitare de mine si fara limite. Acestia-s fara limita de impulsuri in retea. Unii suna dimineata la 5.00, altii noaptea la 2.00, unii n-au masura nici in roaming si-apoi, cand nu raspunzi, te mai si blagoslovesc. Sa facem lucrurile clare: eu NU VORBESC cu placere la telefon. Am doi oameni cu care fac asta si doi vor ramane, constant (cu variatii asumate catre o singura persoana, uneori). Asta-i un angajament personal, nu are nimic de-a face cu nimeni si nici nu-s dispusa la negocieri.

Pe toti cei de mai sus i-as inlocui macar pentru cateva zile/saptamani cu unii diferiti, prin design si vointa, cu nervi tari si egoism invers proportional. Mi-as lua asa:

Prieteni de tip „ai vrea sa-mi dai”: n-o fi chiar stiinta rachetelor sa invete si ei niste empatie si daruire de sine. Pentru ele n-ar trebui sa fie ca doar or naste prunci si-atunci li s-a duce pe apa sambetei tot egoismul intr-o bataie din palme iar pentru ei, ei bine, pentru ei ‘a sa fie mai complicat, ca-i in firea locului sa ceara, nu sa dea. Nu am cerut inca absurditati dar ma si intreb unde-i limita pana la care se pot emite „pretentii amicale” diferite. Pot cere, de exemplu, un umar si-un brat de sprijin intr-o zi in care schiopatez emotional? Realitatea spune ca nu prea si inca nu s-au nascut multi oameni atat de curajosi incat sa infrunte asemenea uriasi.

Prieteni de tip „ai vrea sa-mi faci”: uneori ajunge un”te rog”, alteori nu strica o intrebare – „Poti?”. Culmea culmilor este sa ma intrebe careva „Vrei?”. Garantez ca pentru un moment m-as bloca si n-as stii neaparat ce sa raspund. In 9 din 10 cazuri voi spune „Da” sub impresia socului, de asta sunt cel putin sigura. Si-apoi, dintr-o data i-as vedea mutandu-se din boxul de „cunostinte” in cel de prieteni cu un nivel al inteligentei emotionale peste media populatiei. Cat de greu o fi si de ce interventii supranaturale?!

Prieteni de tip „ai vrea sa fii”: pentru acestia, de multe ori, raspunsul va fi nu. Dar doar pentru ca fizic si emotional nu am spatiul necesar sa „acomodez” numarul de solicitari. Dintre a da, a face si a fi, cel mai complicat imi e sa fiu. E-o provocare fara margini sa fiu pentru ca intotdeauna-i nevoie de mai mult, de inca un pic, de inca ceva, de inca un cuvant, inca o imbratisare, inca un umar. A spune „nu” si-a fi constant mi se pare costisitor, incarcatura emotionala pe care cei respinsi o revarsa peste tine e incredibila. Nu mai vorbim despre resentimente si „memoria istorica”: exista dovezi „stiintifice” care demonstreaza ca oamenii in cauza te tin minte pana la al 4 lea neam iar nepotii nepotilor tai vor avea de pagubit pentru ca odata ai spus „nu”.

 

Celor care se intreaba daca randurile de mai sus li se adreseaza ori ba, nu le voi raspunde nimic. E o chestiune de constiinta proprie, judecata personala si calibrare interna.

De 8 ani scriu si-am scris despre subiect, am obosit, nu mai am rabdare. Disk cleanup in progress.

Een glimlach!

Anunțuri

Half a world away.

Ieri, mi-am reamintit cum e sa fiu eu. Cum e sa contez. Asa, egoist si cu toata tragerea de inima, cu tot interesul pentru mine si ceea ce imi trece prin cap. Am avut senzatia ca m-am re-pierdut, doar ma mai gasisem odata si mai si scrisesem despre asta aici. 
„Inclina capul si ma tintuieste in continuare cu privirea: ma simt intrebata in tacere daca ieri am fost eu si daca da, daca o sa mai fiu. Ii raspund clipind, afirmativ, ca intr-un film Hollywoodian in care pacientul e rugat sa clipeasca de doua ori daca incuviinteaza raspunsul. „Si maine, si peste un an? Dar in weekend?” Ii zambesc, stiu ca un raspuns negativ ar strica aranjamentul tacit dar nu-i confirm deloc obligata ca azi, maine, in weekend sau peste un an, voi fi tot eu si-mi va placea.” 
Sunt tot eu, tot cu „ferestrele” deschise, chiar daca pe alocuri par fie nesterse, fie cu plasa opaca.
Cu putine intrebari si cu mai multe certitudini, mai descopar cate ceva despre mine. Pe unele le descopera altii si mi le zic, pe altele le ascund eu si-apoi imi fac curaj sa le dau drumul.
Cum se simte autocunoasterea asta? Pai…cam asa:
You’re half a world away, standing next to me
It seems that every day, I’m loosing you almost invisibly
Though you are near, I can’t reach that far
Across to where you are and so you stay
Just half a world away
And I would cross the universe for you
What good would it do if you weren’t even there?
Till you return and until your way is clear
I will be here, not half a world away
You’re half a world away and no one is to blame
If love outlives its day and turns into an ember from a flame
I love you as before till words will be no more
Till I can’t find a way to where you stay
Just half a world away
And I would cross the universe for you
But what good would it do if you weren’t even there?
Till you return and until your way is clear
I will be here, not half a world away
You’re half a world away
Ce bine ca invat sa ma aduc inapoi de la capatul lumii, ce bine ca dau peste oameni care-mi mai deschid ochii. Chiar asa…ce bine ca Dumnezeu mi-i scoate in cale, chiar si atunci cand ei nu stiu asta ori nici nu-s prea convinsi ca El exista.
E o luni cum n-au mai fost multe, de prea mult timp. Ah, there is a time for everything under the sun…a time to smile and just another time to…find yourself over and over again.
Een glimlach!

 

« Older entries