Cararea spre iad, pavata cu intentii bune!

Dragi cititori,

Intrerupem sirul kilometrilor pentru a face loc unei stiri de ultima ora: drumul spre iad e pavat cu intentiile bune.

Cu toate intentiile voastre bune, ale celor care aveti cate ceva de spus despre orice. Azi despre frizura, maine despre pantofi, poimaine despre ce, cum si cat ar trebui sa iubesc, ieri despre ce job ar trebui sa am, luna viitoar despre lasitate iar anul viitor despre curajul si nebunia de a fi facut ce trebuia facut, cu atat de multe intentii laudabile aranjati zilnic cararea catre iad.

Iar eu, personal, ma lipsesc linistita de sfaturi gratuite. Am aflat recent ca eu, atunci cand mi-e greu…fac oricum ce-mi place si desi n-am crezut, dupa zile de analiza, am recunsocut farama de adevar. N-am nevoie de intelepciunea populara nici de idei nastusnice nascute in tartacute iesite recent de pe bancile liceelor. Am trait si am vazut in viata asta cat puteam vedea in 5. Iar 27, e doar un numar, daca ma intrebati pe mine. La fel cum 35 si 43 pot fi numere de pantofi. N-au anii a face cu intelepciunea, ca vreti sau nu sa recunoasteti.

„Ar trebui sa pleci, ar trebui sa stai, ar trebui sa manaci de pranz, ar trebui sa dormi mai mult, ar fi bine daca ai asculta si de ceilalti, ar fi minunat daca ai putea face ce nu vrei, ar fi fain sa ma crezi, ar fi bine sa te potolesti, as vrea sa vrei…”

Si eu cred si vreau multe, dar nu le primesc daca nu pun mana, osul, capul, banul, inima, viata pe masa.

Si stiu asa:

1. ar trebui sa plec, sa fie liniste o vreme

2. ar trebui sa stau, pentru ca merit and I was here first!

3. ar trebui sa mananc atat cat sa-mi cada bine, la miezul noptii, daca atunci imi e foame

4. ar trebui sa dorm cand imi e somn, nu sa stau cu laptopul in brate

5. doar doua pareri conteaza acum atat de mult incat sa trebuiasca sa ascult de ele

6. ar fi minunat daca nu mi-ati mai cere sa fac ce nu pot si nu se cade

7. ar fi super daca te-as putea crede in ciuda lungului sir de minciuni si minciunele, albe si colorate, cu rost si fara nici unul macar

8. m-am potolit, de-o vreme dar n-ai vreme sa vezi

9. si eu vreau sa vreau, de-asta incerc

Cu bine!

Km 0 – Iertarea (continuare)

Zari in departare o dara aproape insesizabila de lumina si schita aproape nevazut un zambet de recunostinta. Mijeau zorile si spera ca odata cu ele aveau sa vina iertarea, noul inceput si curajul de a infrunta o noua zi. Oh, dar iertarea…era o lectie pe care nu-si ingaduise sa o invete de la un capat la celalalt vreodata. Uneori din orgoliu, alteori din nepasare si de cele mai multe ori, din nestiinta…

Puteau oare zorile aduce vindecarea? Spera din tot sufletul sa fii fost asa… 

Prinse cu greutate manerul bagajului burdusit si-l tarai cu inversunare in statia tramvaiului. Privi cu uimire scaunele pline de oameni infrigurati ce porneau la crapatul zorilor spre un undeva ce aducea painea pe masa. In jurul ei se simtea viata dar in interior, se simtea exclusa din acel furnicar si nu stia daca se izolase ea sau o izolasera ceilalti intentionat.

“Nu meriti!”…si panoul colorat ii distrase atentia…”Esti un nimeni” si isi simti mainile tremurand…”Nu mai vreau”…inclesta pumnii si inchise ochii…”Vreau sa incheiem”…si lacrimile incepura sa ii curga siroaie pe obraji. Brusc, nu mai contau nici oamenii, nici vanzoleala din jur. Ramasese cu sine insasi si golul din stomac. Stia ca apropierea de casa era cea care o rodea pe interior, intocmai cum rodea rugina fierul vechi …

Cand se vazu ajunsa in pragul usii isi dori sa lase jos povara si sa re intoarca de unde venise fara sa fie nevoita sa o deschida. Apa florilor din vaza secase, geamurile ramasera inchise iar in camere se simtea un parfum care ii era strain cu totul. Se tranti pe canapeaua rece si deloc prietenoasa azi si incepu sa deruleze in minte, pentru a mia oara poate, filmul evenimentelor. Odata cu imaginile ce i se perindau prin minte, i se desfasura in fata ochilor un tablou sumbru, invaluit intr-o furie fara seaman. Isi dadu seama ca o durea causul palmelor de la pumnii stransi cu inversunare si privi surprinsa firicelul de sange ce i se scurgea incet in jurul degetului mare.

 Se intreba din nou cum ajunse ea aici si-si aminti caietul cu coperta inflorata ce pastra in el naduful anilor de liceu. Incepu sa il rasfoiasca si se pierdu printre versuri, scrise cu inima, pe pervazul camerei, in intunericul noptii, cu privirea catre muntii din apropiere. Citi in soapta intai, ca pentru sine, apoi cu fiecare vers devenise mai sigura pe ea, simtea ca incepe sa ia decizii importante, ca macazul trebuia schimbat si ca eliberarea de zbucium nu putea veni fara iertare:

Nu stiu sa iert cand toate dor, cand viata mea-i facuta scrum…

Nu stiu sa iert cand toate mor si singura-am ramas pe drum.

Nu stiu sa iert cand cerul tace si cand seninu-i cenusiu,

Nu stiu sa iert cand nu e pace si-mi ceri ce nu pot eu sa fiu.

Nu stiu sa iert cand rana-i vie si-s spini in mana mea infipti.

Nu pot sa-ti iert nimic eu, tie, cand ochii-mi sunt batjocoriti.

Nu pot sa iert azi departarea si vorba ta lovind in toate,

Nu pot sa iert nici neiertarea sau mana-ti ce in usa bate.

Nu stiu si nu pot eu sa iert…iar  neputinta-i dureroasa

Cand tot ce vreau e sa te cert sau… sa-ti explic ce-nseamn- “acasa”.

N-am cum, nu stiu dar vreau sa pot: sa iert, sa uit si sa zambesc,

Sa am de unde sa dau tot daca din nou la drum pornesc.

Invat sa iert si chiar de doare si-i cenusiu seninul zilei mele

Sper la un maine, mai cu soare sau ochii pironiti spre stele.

Si reciti din nou si din nou pana cand lucrurile incepura sa devina clare, pana cand ceata incepu sa se imprastie iar lucrurile incepeau sa iasa la lumina.

Intelese atunci ca trebuia sa ierte lipsa: a lui, a celui ce ar fi trebuit sa o apere atunci cand in casa scarii era bezna si toti prietenii ei isi strigau taticii sa fie dusi in casa.

Trebuiau lasate in urma vobele grele si stearsa pentru totdeauna amintirea durerii simtite cand fiecare cuvant aruncat la nimereala se infigea cu putere in inima ei.

Nu mai era loc pentru plansul de mila si intrebari al caror raspuns ramasese ferecat dincolo de zagazul cerurilor.

Devenise atat de clar ca nu putea face pace cu oamenii fara a fi facut intai pace cu Dumnezeu, acelasi, care o stiuse cand nu era decat un plod fara ochi si-i scrisese fiecare zi in Cartea Vietii mai inainte de a fi fost vreuna din ele.

Si-apoi, ce rost avea iertarea tuturor cand siesi isi purta pica pentru toata nesabuinta de a se fi lasat in voia vietii, de a fi fost asemeni frunzei purtata de vant, in mijloc de toamna? Trebuia sa poata trai cu ea, sa se priveasca in oglinda si sa isi poata spune ca ea, cu ce era, avea sau lasase in urma, merita. Nu vorbe goale si flori vestejite ci atentie, cuvinte spuse cu drag, mai mult de doua grame de respect si apreciere.

Se simte stinghera pentru ca nu o invatase nimeni cum trebuia sa arate “iertarea”, nu stia daca trebuia sa isi spuna ei ca iarta si uita, daca era vreun ritual care sa-i confirme ca se eliberase de povara asa ca-si propuse sa faca un lucru neobisnuit care sa-i aminteasca in clipele cele mai grele de alegerea de-a fi iertat intr-una din zile: lua bucatele de amintiri ce o dureau, brelocul sau, poza lor, o pagina dintr-o carte daruita cu drag, una din florile vestejite, doua agrafe si cateva foi mototolite si ingalbenite de vreme. Le puse cu grija in buzunarul hainei si se avanta spre paraiasul ce curgea tocmai prin mijlocul orasului. In cubul de pluta primit cadou de la prietenii lor ingramadi cu greu fiecare obiect in parte si puse alaturi bucati de suflet ranit. Cand ii da du drumul sa pluteasca in apele reci, simti ca se prabuseste, ca aerul fuge din plamani si avu senzatia ca bucatile de suflet puse in cutiuta se cereau lipite inapoi, isi doreau “acasa”.

Ramase nemiscata, privind-o vreme indelungata prin peredeaua lacrimilor ce nu conteaneau sa siroiasca. Nu simti nici lanturi rupte, nici, greutati lasate dintr-o data jos, nici aripi de invatat zborul nu-i crescusera dar intelese ca din acel moment, iertarea avea sa fie o lupta zilnica, a ei cu sine, cu ceilalti, cu Dumnezeu, cu necunoscutul si cu tot ce ii era atat de drag si familiar.

Porni la pas prin parcul orasului si incepu in minte o curatenie generala: se cerea un nou inceput acum ca hainele manjite fusesera lasate la o parte si  ura incepea sa devina doar o umbra. Stia ca o calatorie in care sa se regaseasca era cel mai bun punct de pornire, ii placea sa aiba de unde sa se intoarca si sentimentul de apreciere si recunostinta pe care il aducea fiecare regasire a casei sale. Asa ca lua telefonul in mana si forma numarul atat de cunsocut deja….

 -Va urma-

« Older entries