How you live – Point of grace

La o prima ascultare am avut impresia ca melodia a fost scrisa pentru romani…nu de alta dar ce popor asa conservator mai stiti in afara de noi?

Daca avem o lumanare parfumata, o tinem in ambalaj cate doi-trei ani pana sa ne bucuram de mireasma ei…mancam din vesela cea buna numai cand vin musafirii si intram in sufragerie doar cand avem in casa oameni de seama. In rest doar stergem praful in fiecare sambata/zi (in functie de tulburarile obsesiv-compulsive ale fiecaruia).

La fel facem cu radioul, al carui volum e tot timpul la prima liniuta, atnuci cand noi ascultam muzica de calitate, nedorind sa-i deranjam pe vecinii iubitori de muzica de mahala. despre spusul marii expresii, cea despre care canta si TAXI intr-una din melodiile lor…n-are rost sa dezbatem…este un alt post pe aici, pe undeva…si cateva biblioteci pline care despica firele in patru.

Nu mergem la balet…tinem banii pentru compot si dulceata, de parca in lumea asta numai cu burta ghiftuita s-ar putea trai. In lipsa culturii…o sa ne uscam de tot in ciuda sucurilor naturale si a alimentatiei BIO. Zic eu.

Ne-am ocupat timpul cu inutilitati, ne-am cufundat in hartiile de pe birou si nu mai stim unde-i limita intre casa si serviciu, caci nu-i asa, e imperios necesar sa lucram in weekend si sa ne agatam mobilul de serviciu de gat in fiecare concediu… De-aia mor de foame atatia amarati…pentru ca n-avem timp sa le vedem mana intinsa si obrajii arsi de soare…poate doar daca ne-ar bate in geamul biroului sau s-ar apropia de biroul nostru ar mai avea o sansa la compasiunea noastra.

Iar la sfarsit…plecam cu pumnii goi: lumanarile parfumate raman sub stratul de praf, vesela ramane impecabila pe raftul de sus al dulapului, fara urme de ciobituri sau aur sarit de pe margini (ramane trista pentru ca nici un copil nu a varsat supa din ea pe fata de masa, nici nu a folosit-o pe post de toba dand in ea cu toate tacamurile din doatre – a vazut doar mutre posace de oameni importanti si poate, in cel mai bun caz, un zambet fortat de sarbatoare),  raman scaune goale…pentru ca daca nu ne trezim noi…nici cei ce vin dupa noi nu le vor ocupa, raman parinti sau copii intrebandu-se cat si daca au fost iubiti…

Nu exista numai rugaciuni de inceput de an…

Unii fac bilanturi si la mijloc…si iau decizii si atunci…pentru ca-i intotdauna mai bine mai tarziu decat…PREA TARZIU.

 

Zambete de weekend!

Wake up to the sunlight with your windows open

Don’t hold in your anger or leave things unspoken

Wear your red dress, use your good dishes

Make a big mess and make lots of wishes

Have what you want but want what you have

And don’t spend your life lookin’ back

 

Turn up the music, turn it up loud

Take a few chances and let it all out

Cause you won’t regret it

Lookin back from where you have been

Cause it’s not who you knew

And it’s not what you did

It’s how you lived

 

So go to the ball game and go to the ballet

Go see your folks more than just on the holidays

Kiss all your children, dance with your wife

Tell your husband you love him every night

Don’t run from the truth cause you can’t get away

Oh No…

Just face it and you’ll be okay

Wherever you are and wherever you been

Now is the time to begin

 

To give to the needy, and pray for the grieving

Even when you don’t think that you can

Cause all that you do is bound to come back to you

So think of your fellow men

Make peace with God but make peace with yourself

Cause in the end there’s nobody else

 

Cause it’s not who you knew and it’s not what

You did

It’s how you lived

 

http://www.godtube.com/watch/?v=J0M2EFNU

 

 

Reclame

„Ceva bun”

Am auzit zilele astea nebanuite lucruri despre asa-zisa evolutie…nu doar a omului…ci si a faptelor, sentimentelor si nevoilor.

In tramvai fiind (pentru ca acolo si inca in vreo doua locuri se nasc cele mai nastrusnice idei) gandul mi-a zburat la felul in care a evoluat notiunea de „ceva bun” de-a lungul anilor mei. Nu stiu ce va zboara prin gand atunci cand spun „ceva bun” dar mie imi vine in minte dulcele de weekend, facut in cuptorul de acasa, sambata dupa sambata, sau zi dupa zi, din mult sau putin dar cu aceeasi dragoste.

Intrebarea era intotdeauna aceeasi: „Imi faci ceva bun?!”

Pe cand aveam doar 3-4 ani, buna (bunica mea) ma ducea in zorii zilei la „mama lu Miluc”, o bunica al carei chip nu mi-l amintesc dar imi e proaspat in minte mirosul casutei ei si gustul ne-mai-intalnit de bun al „dulcelui” ei. Metoda de preparare e simpla: se ia o felie de paine de casa, coapta in cuptor, se stropeste cu apa de la cismeaua satului, adusa prin arsita in bidoane de plastic sau galeti de pleu, se presara zahar primit in schimbul a kg intregi de sfecla de zahar sapate cu truda in fiecare primavara si culeasa cu spatele incovoiat si i se intinde cu dragoste unui copil pofticios. Va asigur ca gustul e memorabil…

Vreun an mai tarziu, m-am indragostit de prajitura cu crema de zahar ars si foi de amoniac pe care o facea buna la fiecare sarbatoare. O taia in patrate mari, de necuprins in mana mea de copila, nu inainte de a o lasa la inmuiat peste noapte, acoperita cu un prosop taranesc, in casa-de cate-cale. Nu am mancat o prajitura atat de buna de multa vreme …

Pe la varsta gradinitei, aveam o pasiune nebuna pentru „Nutella” home made: o lingura de margarina se amesteca bine cu o lingura de  zahar pudra si o lingurita de cacao (neindulcita), se aseaza pe felii de franzela alba si se serveste cu imaginatie de fetita nazdravana, in timp ce se sare elastic (nu incercati asa ceva acasa…e sport extrem!!!). Avea gust de alune de padure, promit!

Prin clasa a doua, pe vremea facultatii din Sibiu (Li, mi-i dor de voi!!!), asteptam cu nerabdare sambata dimineata pentru a ma trezi in miros de cuptor incins si bucatarie inmiresmata a lamaie. Picura apa din tavan (la figurat) atunci cand mama incepea sa framante cozonacii…si unii atat de reusiti nu se nasc decat in mainile ei. Asta-i obiectivism pur!

Liceul, si cei cativa banuti de buzunar in plus, au adus cu ei vestitul borcanas cu iaurt de fructe si biscuitii cu cacao „Minut”. Cand ne intorceam cu ei de la Dacia, aveam impresia ca ducem comori in brate…erau cu atat mai buni cu cat mancam din ei un rand intreg.

In anii facultatii, am bucatarit cu spor, am incercat retete, am facut torturi dupa pofta inimii, pentru ca nu-i asa „nu exista studenti fara bani”, exista doar „parinti lefteri” dupa ce au trecut in prealabil pe la banca, pentru alimentari de card.

De cateva zile am realizat ca dulcele meu, cel mai dulce si mai bun, in ciuda banilor sau a cardului din buzunar e o felie de paine prajita , cu un gram de crema de branza si o lingurita de gem de capsune, pentru ca si aici, ca si in alte aspecte, „less is more”.

Nici retoric nu cred ca are rost sa mai intreb cum e cu evolutia…

 

V-am povestit despre „ceva bun” pentru ca alternativa era o discutie despre placbanda, glet sau posta pentru suprafete de 8 metri…si o tona de frustrari…

 

Un zambet, mai turtit azi!

« Older entries