Een glimlach's Blog

A venit şi vremea rândurilor despre investiţii, ca urmare a rugăminţii tale de a scrie despre asta.

De ce scriu azi? Pentru că azi trag linii şi adun…pardon, mai mult scad, însă bucuria investiţiei este indiscutabil mai mare decât ce-mi rămâne pentru că “dă cu virgulă”.

De ce investim? Investim pentru că suntem nişte egoişti incurabili. O bună prietenă spunea că “altruismul e cea mai mare dovadă a egoismului”…şi doamne, câtă dreptate avea…

Investim pentru că “noi suntem plini de resurse”, “noi avem ceva de oferit”, “noi suntem diferiţi”, “ceilalţi au nevoie iar noi putem ajuta”, “vrem să rămână ceva în urma noastră”, “vrem să avem ceva al nostru”…Remarci cum totul se învarte în jurul nostru? Al meu, al tău…

Azi scriu despre investiţii irecuperabile…despre cele care demonstrează cel mai mare egoism…un egoism ce se stinge pe măsură ce realizezi că s-ar putea să nu primeşti nimic înapoi în final…sau că ai ratat recompensa din cauza prea multor pretenţii.

Pornesc de la aceeaşi întrebare, chinuitoare azi…de ce investim în oameni? Şi cum se face că nu ne “astâmpărăm locului” după numeroase “eşecuri”?

Ce investim în semeni? Investim timp, resurese materiale, dragoste, respect, umeri dispuşi să fie udaţi de lacrimi, zâmbete (n-aş putea să nu investesc zâmbete, a propos), atenţie, disponibilitate…Mi-am dat seama că nu investim doar “dulceţuri”…printre picături mai scăpăm şi “acrituri”: dăm câte o vorbă nepotrivită, câte o privire dură, câte o palmă în loc de încurajare, câte un “ton de ocupat”, câte un neadevăr (nu-i zicem minciună…că doare prea tare)…

Cât investim în ei? Cam cât ne ţine “buzunarul” şi dărnicia pe fiecare…sau motivele pentru care dăruim…Unii dăm mai mult…alţii aşteptăm să plouă cu bunăvoinţă…

De ce în ei…şi nu în alţii? Hmmmmmm….cred că asta era de fapt întrebarea…Da, da…asta era…

Cred că începe aşa: avem în portbagaj câte un “schelet” de care sperăm să scăpăm cât mai curând…Sperăm că dacă o vom lua de la capăt, va fi altfel…şi chiar e, o vreme…până când încep păienjenii să mişune prin fisurile relaţiilor noastre…începe praful să îşi ia locul de cinste şi începe să nu ne mai pese, fie pentru că nu primim înapoi ce aşteptăm, fie pentru că ne-am săturat să dăruim.

Mama spune aşa: “atunci când dai ceva, dă cu gândul ca nu vei mai primi niciodată înapoi acel lucru”. Pe ea, aşa am văzut-o împrumutând trei sferturi bune din biblioteca pe care noi nu o mai avem acum, timp, (pe care nu l-am putut petrece împreunaă, pentru că alţi “amărâţi” aveau nevoie de el) şi alte asemenea “bunuri de valoare”.

Cu toate astea, mama m-a învăţat bucuria de a dărui, de a da şi de a-ţi da o a doua şansă, să dai, să primeşti, să fii respins corespunzător sau să ţi se trântească în faţă vorbe grele. Şi după toate acestea, spun că MERITĂ.

Dacă nu ar fi investit alţii în mine, azi aş fi fost pe drumuri…dacă Dumnezeu nu mi-ar fi întocmit trupul, dacă mama nu mi-ar fi dat şansa la viaţă, dacă învăţătoarea nu mi-ar fi vorbit cu blândeţe, dacă Aurelia Zdrânc nu mi-ar fi pus mandolina în braţe, dacă Carmina nu m-ar fi încurajat să scriu, daca Eniko nu ar fi râs cu mine în timpul orelor de franceză, dacă Diana  nu ar fi ascultat “oftatul poporului român” în fiecare noapte la ora 12, dacă Daniela nu mi-ar scrie sms-uri încurajatoare tot când mă aştept mai puţin, dacă Ioana nu ar avea telefonul deschis la 2 în toiul nopţii, în caz că cineva are nevoie urgent de medicamente, dacă tu nu mi-ai da şerveţele umede să-mi şterg nasul roşu de atâta jale, dacă Smaranda nu mi-ar fi dăruit zâmbete nenumărate, dacă Antonio nu s-ar fi agăţat bucuros de gâtul meu de atâtea ori…dacă Dani nu mi-ar fi mutat borcanele cu zacuscă şi compoturi în fiecare toamnă…dacă ISDC-ul n-ar mai fi aici…dacă…dacă…dacă…cum aş mai putea fi eu?

EU sunt suma tuturor lucrurilor pe care alţii le-au investit în mine, iar unii continuă să investească fără să primească nimic în schimb…nici măcar mulţumirea, pentru că am ajuns să consider bunăvoinţa lor ca un lucru natural, iar asta o scriu spre ruşinea mea.

De-aia investesc în oameni, pentru că niciodată nu voi putea da înapoi într-atât încat să pot spune că mi-am plătit datoria şi chiar dacă aş putea, egoismul meu m-ar împiedica să renunţ la o investiţie atât de profitabilă.

M-am hotărât, însă, cu mult timp în urmă, ca voi da fără să aştept nimic în schimb…nu reuşesc de fiecare dată, dar încerc, pentru că în final, câştigul e al meu. Iar cand “urâcioşii” mă vor întreba “ce-ai câştigat?”, le voi răspunde triumfătoare: “experienţa!”

Un zâmbet, pentru ca meriţi, oricine ai fi!