POVESTE MAI MULT DECAT ADEVARATA…

1986…iarna…ger greu, vant…si-o noapte nedormita Durere, bucurie…tipat, si-un suspin…

Ne stim de-atunci…de-o viata. Am luat-o impreuna prin lume, mana in mana, am zambit si am plans…

Mai stii mama, caruciorul de papusi? Cel cu roata lipsa…cel ce nu putea fi sudat pentru ca plasticul albastru s-ar fi topit din cauza caldurii? Il mai stii?

Mama, mi-aduc aminte de Janeta…mai stii cat am suferit cand i-am rupt piciorul? Stii cum l-ai prins cu sarma, pentru ca nu voiam alta papusa?

Da’ cateloiu’ de plus de care se speria toata cetatea si rasuna Ampoiul, ti-l mai amintesti? Da, da…e ala pe care l-ai aruncat nu demult cand ai facut curat in pivinta.

Mai stii ce-am zis prima data cand am vazut rochita roz si palarioara cu fundita? Dar cand am zis ca nu-mi dau cu ruj “pentru ca-i pacat”?

Mai stii, mamico, poezia: “A fost odat-un copilas,/ Nascut intr-o livada,/ In grajd, afara din oras,/ Si-atat era de dragalas,/ Ca mii si mii de ingerasi/ S-au coborat sa-l vada.” ?

Te-ai temut cand m-am rostogolit pe scari si mi-am julit sanatos capatana? Sau cand aveam rochita plina de sange din cauza capului spart? Mai stii cum mi-am scuns mainile julite dupa ce am cazut din corcodus?

Iti mai aduci aminte , mama, cum strigam sa imi arunci o patura de la etajul 4? Sau pantalonii murdari din joia in care m-ai dus cu forta la biserica in timp ce eu urlam ca m-ai luat de la joaca?

Iti amintesti cum m-ai pedepsit cand te-am mintit ascunzand caietele de scriere…si primul 4 pentru ca nu mi-am facut tema?

Mai stii ce spectacole tineam in bucatarie iarna si cat de bucuroasa cantam la lingura de lemn? Mai stii, mami?!

Iti amintesti prima mea portie gatita de gris cu lapte? Aia de putea fi taiata cu toporul…si cana de tabla arsa pentru ca am uitat-o cu oul la fiert?

Il mai stii pe Terek?…si pe Zugravu-Pal Tiberius Andrei J ?

Mai ai scrisoarea din clasa a IX-a de la doamna Cetean?

Iti mai aduci aminte cum plangeam de nervi ca eu nu stiu sa sar elastic/corda…?

Ce fata aveam cand m-am intors de la frizerie tunsa baieteste? Si cat de mandra ai fost dupa olimpiada de istorie?

Mai stii ce sclipire aveam in ochi cand am primit primul meu trandafir…si cum aveam fata plansa cand am venit acasa cu inima bucati?

Mai stii cum dormeai 3 ore pe noapte pentru ca nu ne terminam povestile?

Mama, esti de mii de ori mai buna decat orice mama mi-as fi ales eu daca Dumenzeu ar fi lasat amanuntul asta la discretia mea.

Stii de ce te iubesc? Stii de ce te pretuiesc asa de mult? Pentru ca ai ales viata in locul meu, atunci cand eu eram lipsita de puterea de a face asta. Iti multumesc ca ai fost tare atunci cand eu n-am mai avut vointa sa merg mai departe. Esti minunata pentru ca te descurci mai bine decat ar face-o doi parinti. Te iubesc pentru ca-mi dai libertatea de a alege ce-mi place, ce iubesc, ce vreau sa fiu, cand vreau sa fac, unde vreau sa merg…Nimic nu ar putea intrece in valoare timpul petrecut la povesti despre vrute si ne-vrute.

Esti cea mai extraordinara pentru ca indiferent de circumstante, ma astepti ACASA cu bratele deschise.

Nu pot scrie mai mult in cuvinte ce valoare ai in ochii mei pentru ca oricum vorbele sunt evident sarace.

Tot ce pot sa-ti spun e ca te iubesc si te apreciez asa cum esti, cu tot ce-mi dai si tot ce nu-mi ingadui!

La multi ani, mama!

 

Un zambet!

Reclame

INVESTIŢII IRECUPERABILE

A venit şi vremea rândurilor despre investiţii, ca urmare a rugăminţii tale de a scrie despre asta.

De ce scriu azi? Pentru că azi trag linii şi adun…pardon, mai mult scad, însă bucuria investiţiei este indiscutabil mai mare decât ce-mi rămâne pentru că “dă cu virgulă”.

De ce investim? Investim pentru că suntem nişte egoişti incurabili. O bună prietenă spunea că “altruismul e cea mai mare dovadă a egoismului”…şi doamne, câtă dreptate avea…

Investim pentru că “noi suntem plini de resurse”, “noi avem ceva de oferit”, “noi suntem diferiţi”, “ceilalţi au nevoie iar noi putem ajuta”, “vrem să rămână ceva în urma noastră”, “vrem să avem ceva al nostru”…Remarci cum totul se învarte în jurul nostru? Al meu, al tău

Azi scriu despre investiţii irecuperabile…despre cele care demonstrează cel mai mare egoism…un egoism ce se stinge pe măsură ce realizezi că s-ar putea să nu primeşti nimic înapoi în final…sau că ai ratat recompensa din cauza prea multor pretenţii.

Pornesc de la aceeaşi întrebare, chinuitoare azi…de ce investim în oameni? Şi cum se face că nu ne “astâmpărăm locului” după numeroase “eşecuri”?

Ce investim în semeni? Investim timp, resurese materiale, dragoste, respect, umeri dispuşi să fie udaţi de lacrimi, zâmbete (n-aş putea să nu investesc zâmbete, a propos), atenţie, disponibilitate…Mi-am dat seama că nu investim doar “dulceţuri”…printre picături mai scăpăm şi “acrituri”: dăm câte o vorbă nepotrivită, câte o privire dură, câte o palmă în loc de încurajare, câte un “ton de ocupat”, câte un neadevăr (nu-i zicem minciună…că doare prea tare)…

Cât investim în ei? Cam cât ne ţine “buzunarul” şi dărnicia pe fiecare…sau motivele pentru care dăruim…Unii dăm mai mult…alţii aşteptăm să plouă cu bunăvoinţă…

De ce în ei…şi nu în alţii? Hmmmmmm….cred că asta era de fapt întrebarea…Da, da…asta era…

Cred că începe aşa: avem în portbagaj câte un “schelet” de care sperăm să scăpăm cât mai curând…Sperăm că dacă o vom lua de la capăt, va fi altfel…şi chiar e, o vreme…până când încep păienjenii să mişune prin fisurile relaţiilor noastre…începe praful să îşi ia locul de cinste şi începe să nu ne mai pese, fie pentru că nu primim înapoi ce aşteptăm, fie pentru că ne-am săturat să dăruim.

Mama spune aşa: “atunci când dai ceva, dă cu gândul ca nu vei mai primi niciodată înapoi acel lucru”. Pe ea, aşa am văzut-o împrumutând trei sferturi bune din biblioteca pe care noi nu o mai avem acum, timp, (pe care nu l-am putut petrece împreunaă, pentru că alţi “amărâţi” aveau nevoie de el) şi alte asemenea “bunuri de valoare”.

Cu toate astea, mama m-a învăţat bucuria de a dărui, de a da şi de a-ţi da o a doua şansă, să dai, să primeşti, să fii respins corespunzător sau să ţi se trântească în faţă vorbe grele. Şi după toate acestea, spun că MERITĂ.

Dacă nu ar fi investit alţii în mine, azi aş fi fost pe drumuri…dacă Dumnezeu nu mi-ar fi întocmit trupul, dacă mama nu mi-ar fi dat şansa la viaţă, dacă învăţătoarea nu mi-ar fi vorbit cu blândeţe, dacă Aurelia Zdrânc nu mi-ar fi pus mandolina în braţe, dacă Carmina nu m-ar fi încurajat să scriu, daca Eniko nu ar fi râs cu mine în timpul orelor de franceză, dacă Diana  nu ar fi ascultat “oftatul poporului român” în fiecare noapte la ora 12, dacă Daniela nu mi-ar scrie sms-uri încurajatoare tot când mă aştept mai puţin, dacă Ioana nu ar avea telefonul deschis la 2 în toiul nopţii, în caz că cineva are nevoie urgent de medicamente, dacă tu nu mi-ai da şerveţele umede să-mi şterg nasul roşu de atâta jale, dacă Smaranda nu mi-ar fi dăruit zâmbete nenumărate, dacă Antonio nu s-ar fi agăţat bucuros de gâtul meu de atâtea ori…dacă Dani nu mi-ar fi mutat borcanele cu zacuscă şi compoturi în fiecare toamnă…dacă ISDC-ul n-ar mai fi aici…dacă…dacă…dacă…cum aş mai putea fi eu?

EU sunt suma tuturor lucrurilor pe care alţii le-au investit în mine, iar unii continuă să investească fără să primească nimic în schimb…nici măcar mulţumirea, pentru că am ajuns să consider bunăvoinţa lor ca un lucru natural, iar asta o scriu spre ruşinea mea.

De-aia investesc în oameni, pentru că niciodată nu voi putea da înapoi într-atât încat să pot spune că mi-am plătit datoria şi chiar dacă aş putea, egoismul meu m-ar împiedica să renunţ la o investiţie atât de profitabilă.

M-am hotărât, însă, cu mult timp în urmă, ca voi da fără să aştept nimic în schimb…nu reuşesc de fiecare dată, dar încerc, pentru că în final, câştigul e al meu. Iar cand “urâcioşii” mă vor întreba “ce-ai câştigat?”, le voi răspunde triumfătoare: “experienţa!”

 

Un zâmbet, pentru ca meriţi, oricine ai fi!   

« Older entries