Nu am trait mult, poate doar o jumatate de viata sau cine stie, poate am trait-o aproape pe toata: doar Cerul stie exact cat mai este din ea, cat a mai ramas. Totusi, ultimele luni m-au invatat ca sunt lucruri care trebuie spuse cat inca este viata, cat inca rasare soarele, cat norii isi scutura greutatea pe pamant, cat ganguresc copiii in parcuri si florile inca isi iau ragaz sa imboboceasca.
Asa incat azi, intr-o zi cu insemnatate pentru ea, aleg sa-i scriu desi i-am spus rezumatele de multe ori.
Acum mai bine de o jumatate de viata am cunoscut-o nu-n prima zi de scoala, ci in a doua si-am observat-o de departe cu teama, nestiind ce urmeaza. Am indragit-o pentru simtul umorului dar mai mult am indragit-o pentru ca era mama si pentru ca isi stabilise corect prioritatile desi in mod ciudat, nu ne-am simtit pe locul doi niciodata, noi – ceilalti copii ai ei.
Cred ca nu i-am spus niciodata ca facea parte din planul lui Dumnezeu pentru viata mea: ca prin ea, Dumnezeu m-a crescut putin, ca din umorul ei si ajutorul oferit s-a consolidat fundatia zidita acasa. Stiu putini profesori a caror ora de dirigentie sa fii fost vreodata atat de apreciata, vinerea la ora 13.00 cand toti adolescentii adulmecau deja mireasma de weekend. Respectul fata de mine are caramizi zidite in urma discutiilor „ca intre fete” cu ea si restul colegelor, dorinta de a fi cea mai buna are o mica radacina in ambitia ei manifestata-n expuneri pasionate despre istoria noastra dar mai cu seama a evreilor si a durerii Holocaustului lor, ironia fina si zambetul pe buze mereu m-au facut sa o iubesc si sa o asez in galeria celor 3 doamne care mi-au marcat adolescenta.
Nu-i putin lucru sa ai o inima incapatoare, care sa cuprinda si tinere timide si baieti zvapaiati si probleme de serviciu si framantari personale si din toate sa poti alcatui apoi un tot unitar, constant, statornic pentru a aduce putin echilibru intr-un zbucium permanent, in cautari fara raspuns si in drame superficiale cladite de asteptari adolescentine.
Daca a fi mama inseamna a fi in fapt secretara, bona, asistenta, menajera atunci a fi profesor pentru ea inseamna cu siguranta a fi manager de resurse umane, fara diploma de cele mai multe ori – psihoterapeut, garda de corp, confidenta, asistenta sociala, detectiv particular, formator, prietena, asistenta. Am regasit-o in toate si-n mai multe de atat de fiecare data cand ne-a sters lacrimile pe holuri, cand ne-a invatat despre noi ce nu descoperiseram inca, cand ne-a restructurat cognitii si comportamente cu mesaje simple si vorbe calde, cand in toiul iernii ne-a stat scut in fata bulgarilor amenintatori, cand i-a cautat pe cei mai „rataciti” dintre noi prin bai si … baruri, cand a intins cu drag o mana de ajutor celor in nevoie, cand ne-a strans in brate cu drag sau ne-a imprumutat vreun „bumb” alinator de dureri insuportabile.
Din toate insa, cu cel mai mare drag o descopar acum in salutul ei intotdeauna cald, nominal: semn ca am contat si contez in continuare, ca nu-s un oarecare din multele caractere modelate ci un individ relevant, cu personalitate si caracteristici aparte.
La multi ani, doamna diriginta! Va doresc ca-n fiecare an sa fiti aceeasi parte constanta a planului lui Dumnezeu pentru vietile atator adolescenti dezorientati, sa aveti „puterea” de a va lasa folosita si modelata mai departe de mana Lui iar dragostea de El si de oameni sa vi se reverse mai departe din priviri.
Cu drag si recunostinta va imbratisez!
Een glimlach's Blog 