CELOR CE M-AU “CRESCUT”

Aud despre voi lucruri nu tocmai imbucuratoare iar o atitudine pasiva fata de cele aflate m-ar face complice la o stare pe care o dezaprob in intregime. Iata de ce am ales sa scriu randurile de mai jos…

Imi imaginam chiar ieri bucuria de a ma fi aflat in fata voastra, cantand un refren binecunoscut si impartasind cu voi farmecul unui Craciun mirosind a “ACASA”. Mi-am imaginat fetele voastre zambitoare, v-am vazut asezati in aceleasi locuri in care v-am lasat acum 5 ani la plecare. Nu v-ati schimbat mult…aveti poate o urma in plus brazdata pe frunte de anii trecuti, un prunc gangurind in brate sau sigiliul iubirii pe deget. Sunteti tot voi…dar parca altii.

Va cunosc bucuria autentica si inteleg exaltarea care va copleseste duminica de duminica atunci cand sunteti parte a inchinarii, pentru ca am crescut cu voi, in mijlocul vostru. Ce nu inteleg e dorinta voastra disperata de a fi “relevanti” adoptand fara prea mare efort practici seculare de manifestare a aprecierii fata de “succesele” celor ce va incanta inima.

Nu, dragii mei, copiii nu inteleg mai bine aplauzele decat binecuvantarea…ei nu inteleg privirile dezaprobatoare si triste ale celor ce nu agreeaza asemenea practici nici zambetele satisfacute ale celor ce starnesc ropotele de aplauze…iar eu…eu nu inteleg de ce le furati voit dreptul la binecuvantare.

Nu scriu in necunostinta de cauza…scriu asa cum va spuneam pornind de la scenariul de mai sus…am stat pe scena suficient de mult ca sa cunosc efectul aplauzelor…stiu ca iti tremura inima de emotie pentru maxim 5 minute, stiu ca iti vine sa zambesti si te simti mandru de ceea ce ai realizat. Poate, daca esti mai realist din fire, vezi deja cu ochii mintii urmatoarea “reprezentatie”, pe care ti-o imaginezi si mai reusita, avand un succes mai rasunator decat cea care tocmai s-a incheiat. Toata multumirea dispare insa cand in momentul urmator semenul tau are parte sub ochii tai aplauze mai zgomotoase decat cele ce ti-au fost oferite. Acolo si atunci incepe sa incolteasca samanta invidiei, incepe competitia si lupta orgoliilor. Toate acestea pentru 5 minute de aplauze…si o clipa de mandrie.

Nu la fel stau lucurile in cazul binecuvantarii…e atat de adevarat ca ne-am scarbit de sintagma “God bless America!” si parca semnificatia ei devine din ce in ce mai stearsa datorita utilizarii excesive de catre oameni care nu-i inteleg puterea si cu atat mai putin adevarata semnificatie. Cu toate acestea, efectele ei pe termen lung sunt nespus mai de dorit decat cele ale oricarui ropot de aplauze. S-ar putea sa nu-ti permita sa-ti periezi ego-ul si ar fi foarte potrivit sa nu o poti face pentru ca cinstea nu ti se cuvine tie…S-ar putea sa te asezi in banca linistit si sa uiti in 5 minute ca ai fost binecuvantat in numele Dumnezeului Atotputernic insa cred ca va veni o zi in care iti vei aminti pana si privirea celor ce rosteau “potopul” de  binecuvantari sincere, abatand asupra ta privirea si rasplata unui Dumnezeu drept in judecata, multumit ca nu l-ai fortat sa-si imparta salva cu tine. Eu asa imi amitesc fiecare chip…chiar daca au trecut mai mult de 15 ani…si cei mai multi dintre cei ce imparteau neostenit binecuvantari au plecat ACASA.   

Dintre incantarea de a avea parte de un potop de aplauze si revarsarea unui belsug de binecuvantare, aleg negresit binecuvantarea si cred cu tarie ca micutii vostri ar face la fel daca le-ati explica pe intelesul lor implicatiile pe termen lung ale vorbelor voastre rostite din inima.

Daca mi s-ar da ocazia de a fi in locul vostru data viitoare cand odrasele voastre vor fi in fata intregii adunari, m-as mai gandi o data in plus inainte de a-mi impreuna mainile pentru a lasa sa curga un zgomot asurzitor cu ecou pentru cateva clipe si as alege sa rostesc 4 vorbe cu ecou pentru eternintate: “Fiti binecuvantati de Dumnezeu!” In felul acesta m-as asigura ca las in urma o mostenire de neclintit, faurita din binecuvantarea unui Dumnezeu care da cu mana larga, care “face risipa” atunci cand copiii Lui i-o cer.

Fiti binecuvantati de Dumnezeu!

CAND LUMINILE SE STING…

E noapte adanca, e o liniste nefireasca pe ulita zgomotoasa pana mai acum cateva ore…ard singuratice luminite razlete in case goale, cufundate intr-un intuneric “acut”. S-a risipit “magia”, s-a stins colindul, nu se mai aude in departare clinchetul de clopotei, rasul vesel al colindatorilor, nici macar corzile chitarilor vibrand a bucuria Craciunului.

Am lasat cortina peste inca o sarbatoare, am curatat ultimele firmituri, am pus ultima fotografie in albumul Craciunului 2009, am zambit trist si ne-am mutat deja privirea spre sarbatoarea viitoare.

Imi suna in minte atat de viu cateva vorbe repetate de oameni diferiti zilele acestea, in diferite moduri, in cuvinte mai mult sau mai putin mestesugite dar exprimand clar aceeasi idee:”Am fost binecuvantati sa traim inca un Craciun…unii s-au “pierdut” pe drumul greu al anului…altii au plecat ACASA, altii sunt pur si simplu intarziati”…

Sunt vinovata…vinovata pentru ca am crezut neintemeiat ca Sarbatoarea mi se cuvine, ca-i normal si firesc sa respir, ca merit fiecare gand bun si cadou primit cu atat dragoste, ca-i natural sa fiu inconjurata de oamenii pe care ii pretuiesc cel mai mult… Sunt vinovata ca Te-am redus la 3 zile de Sarbatore comerciala, ca m-am purtat ca un om fara minte crezand ca te vei multumi cu putina atentie pe care Ti-am dat-o…Te-am privat de bucuria de a te fi simtit intr-adevar Sarbatoritul, persoana speciala. Am stins lumina, am tras cortina si am asteptat sa pleci…in acelasi mod firesc in care ai venit, ca si cum vremea Ta a apus.

***

 Un bun prieten spunea cu cativa ani in urma ca artistii au parte de cele mai mari dezamagiri dupa ce se lasa cortina si luminile se sting la finalul spectacolului, atunci singuratatea devine apasatoare si cei mai multi isi pierd mintile de indata ce se cufunda in invalmaseala gandurilor.

***

Vestea buna pentru mine e ca nu-mi poate dicta nimeni Craciunul si nu-i om care sa-mi poata ingradi Sarbatoarea. Inca am libertatea de a face o zi a Craciunului oricand, in asa fel incat Tu sa primesti cistea pe care o meriti. Inca mai este loc pentru intarziatii veacului…intocmai ca pentru magii veniti din departari sa caute Pruncul vestit cu sute de ani inainte.

Sunt inca locuri libere la Craciunul Intarziatilor…pentru ca Sarbatoarea incepe cu adevarat dupa ce cade cortina, dupa ce se sting luminile lumii, in mijocul celui mai adanc intuneric, atunci cand “furtuna” lumii se potoleste si ne-am oprit din ciocnit paharele. Abia atunci are EL ocazia sa straluceasca, in toata splendoarea, facandu-ne parte cu adevarat de bucuria unei Sarbatori binecuvantate si coplesindu-ne cu lumina pe care oamenii nu o pot stinge.

Un zambet pentru intarziatii Sarbatorii!

PS. Cred ca asa arata de fapt ieslea in noaptea nasterii Mielului…

« Older entries