18 ani. 18.

Citisem cu luni inainte cartea „18 si nu e timp de pierdut”. Pentru o clipa m-am speriat, apoi mi-am dorit sa n-o fi citit. Parea ca ma „obliga” cumva. E greu sa stii si-apoi sa te porti ca si cand nu ai aflat vreodata.

Era devreme in viata, prea devreme parca. Mi-o amintesc pe ea cum ma intrebase tematoare: „dar ai sa poti sa te tii? Pana la capat?” In mod ciudat nu-mi pusesem nicio clipa problema astfel, stiam ca stiu, stiam ca vreau, stiam ca pot sau cel putin crezusem asta.

Azi ar trebui sa fie sarbatoarea maturitatii, nu-i asa? Sunt 18 ani. Cumva simt insa ca am ramas copil desi era de dorit si asteptat sa fii parcurs pana acum macar adolescenta. Cred ca am parcurs-o furtunos pe alocuri, cred ca a fost cu dezamagiri (da, uneori si Dumnezeu dezamageste, nu prin natura Sa ci prin asteptarile noastre defecte).

A fost cu ras, a fost cu lacrimi multe stranse in burduful Sau. A fost cu caderi in gol si intoarceri acasa insa de fiecare data, a fost cu brate deschise. De fiecare data, visul a ramsa neschimbat. De fiecare data, pasii au mers inainte, uneori in fuga, uneori cu genuchii juliti iar de cele mai multe ori, tarait, purtata de brate puternice si capabile.

18 ani mai tarziu suntem inca prieteni noi doi, noi ne certam, noi cadem la pace. S-au schimbat peisaje, oameni, case, avutii dar El a fost oricand constanta mea. Mereu acolo, mereu pregatit, mereu cu declaratii soptite de drag si reamintire a apartenentei „you are the apple of my eye!”, „you are my sunshine, be the sky as black as it can be!”.

Uneori l-am crezut pe cuvant, uneori m-am intors cu spatele, uneori am ramas doar noi, pe-o margine de drum langa prapastia mortii, pe-o strada goala si pustie, intre patru pereti, prabusita in genunchi pe covorul pufos, pe-un varf de munte cu privirea-n zare sau pe-un scaun incomod de birou. Am fost mereu impreuna chiar si in zilele in care eu am crezut ca e de mult plecat.

Au fost 18 si-am spus atunci ca „nu-i drum ‘napoi, nu-i drum ‘napoi” si chiar nu e. Imi amintesc asta zilnic, zambind sau nostalgica fiind, constanta ramane El iar eu, raman a Sa, exact asa cum am promis.

NU-I DRUM ‘NAPOI.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: