Un an…

Maine, nu azi…

Nu am inteles ce rost are sa-i zici „La multi ani!” blogului tau…asa ca eu nu o sa-i zic.

Totusi, ma gandesc cu ciuda la cum aratam anul trecut pe exact vremea asta si cu cat ma gandesc mai mult, cu atat realizez ca-s tot aici si tot la fel. Daca maine as incepe sa scriu primele articole pe blog, le-as scrie exact in aceeasi ordine iar asta-i trist, extrem de trist.

Ce poate fi mai frustrant decat sentimentul inutilitatii? Cum poate trece un an fara sa te schimbe? Fara sa te forteze macar un pic sa fii mai rau…sau mai bun…sau mai bland…sau mai oricum altfel, dar diferit?!

Acum exact 360 si ceva de zile imi faceam curatenie prin suflet…si azi tot asta fac. Atunci aveam de facut alegeri si azi ma fortez sa iau acceasi decizie. Si atunci cantaream tot atat iar azi nu am nici macar cu 100 de grame mai mult/mai putin. Toamna trecuta eram la fel de guraliva cum sunt si azi, la fel de dura si suparacioasa, la fel de zapacita si zvapaiata. Cred ca zilele astea zambesc mai putin decat zambeam atunci…poate asta e singura diferenta intre cine am fost si cine sunt astazi. Si nu, nu zambesc mai putin ca semn al unei maturitati subite… dar nici nu as face compromisuri pentru a rade fara rost…de dragul rasului si al falsei veselii.

Imi doresc multi ani, mie, dar diferiti…extrem de diferiti. In alt loc, facand altceva, cantand alte cantece, spunand alte versuri, iubind alte lucruri, inseninand alte fete, incurajand alti oameni, multumind acelorasi persoane, vorbind cuvinte mai calde, iertand mai mult, pasind cu mai mult curaj, crezand ca eu sunt altceva si facand tot ce pot pentru a fi acel cineva atat de tanjit.

Multi ani si voua, celor care va distrati citind, va intrebati in ce butoi cad uneori si cine ma impinge in el, celor care ma bateti prieteneste pe umar si-mi zambiti dupa cate o zi grea, celor care-mi corectati greselile gramaticale, celor care sunteti ACASA si stiu ca aveti telefonul deschis la orice ora pentru orice soi de povesti, voua, celor care-mi sunteti cunostinte, prieteni buni sau vizitatori ocazionali: „Multi ani, DIFERITI!”

Un fel de zambet!

Inceput de toamna…

O da…ce importanta are ca n-am vrut-o? Vine ea oricum. Si daca tot vine, si daca tot mi-am primit jumatea de lamaie…imi fac limonada.

Am inchis luna, am deschis alta (contabiliceste vorbind) si sunt NU mandra, ci bucuroasa. Cum incepe toamna? In acorduri de Jason Mraz si „Lucky”…la maximum, in casti, la locul de munca. Ce zice melodia? Nici nu conteaza in mare parte…conteaza ca mi-am facut „limonada”, ca luna-i inchisa, ca Ipod-ul lui IO (a se citi „al Ioanei”) are baterii pentru multa vreme, ca am mama si in mai putin de-o ora ajunge acasa, ca am casa provizorie si acolo-i cald, ca am colegi si mi-s dragi (in cea mai mare parte a timpului), ca am un loc de munca (nu pentru ca-s mai desteapta ca altii ci pentru ca…nu stiu de ce-i asa) si vantul nu mai arata atat de rau de pe scaunul pe care stau, ca desi am toate motivele sa imi plang de mila, nu o fac…conteaza fiecare apreciere si sut in fund, fiecare zambet si cearta, fiecare prieten si „mai putin prieten”…conteaza toate astea…pentru ca venit toamna si in loc sa-mi acopar „inima cu umbra ta”, mi-o acopar cu atatea alte lucruri pe care le invat pas cu pas…intocmai ca un prunc nerabdator sa o ia la fuga…si in curand voi avea pasul destul de stabil sa pot alerga la maraton.

Cand imi voi invinetii din nou genunchii? Hmmmm….Nu vreau sa stiu!

Da, e toamna…si e bine, era cazul sa vina..pentru ca nimic nu-i mai frumos in viata asta ca normalitatea.

Un zambet!