Cum sa-ti multumesc?

Nu ma stiu asa, nici eu, nici altii…m-am pierdut printre dosare, vrafuri de carti si oameni obositi. Am uitat cum e sa dormi linistit pentru ca painea vine „ca in somn”. Nici nu mai stiam cand am deschis ultima data Biblia de drag, nu de disperare. Ma mir secunda de secunda de linistea casei mele, ma pomenesc rugandu-ma pe trecerea de pietoni sau cu capul pe tocul usii de la living, doar pentru ca am mai gasit un motiv de multumire. Si daca vreunul din voi crede ca-i din prea plinul sacului cu bani, din minunata cariera construita cu sudoare sau din belsugul de „de toate’, sunteti departe tare de adevar.

M-a intrebat o prietena de ce nu mai scriu si-am spus ca-i prea repede, prea curand dupa furtuna si prea dulce linistea s-o stric cu randuri si cuvinte.

Azi mi-am dat seama ca oricand, tot prea curand ar fi, pentru ca urmele nu dispar la o pocnitura din degete insa poate tocmai asta-i farmecul. Citesc, citesc, citesc si ma indragostesc in fiecare clipa mai mult. Ieri am citit asa: „Nu stii?N-ai auzit? Dumnezeul cel vesnic, Domnul a facut marginile pamantului. El nu oboseste nici nu osteneste, priceperea lui nu poate fi parunsa. El da tarie celui obosit si mareste puterea celui care cade in lesin. Flacaii obosesc si tinerii se clatina dar cei ce se incred in Domnul isi innoiesc puterea, ei zboara ca vulturi, alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc.”

Apoi, azi, am citit asa: „Pana la batranetea voastra eu voi fi acelasi, pana la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat si tot vreau sa va mai port, sa va sprijin si sa va mantuiesc”. Si-acum stati voi indiferenti daca puteti. Pe mine sigur nu ma rabda inima.

De musai, m-au testat azi cu 260 de intrebari, A/F sa vada daca toate tiglele imi sunt pe casa si cateva au fost de-a dreptul revelatoare:

1. Sunt fericit/a: Adevarat!

2. Viata merita traita: Adevarat!

3. Indiferent de ce cred ceilalti, eu sunt optimista: Adevarat!’

4. Credinta m-a ajutat intotdeauna: Adevarat!

5. Viata mea, asa cum e acum, e perfecta: Adevarat!

Am o problema cand ma trezesc multumind pentru aceleasi lucruri, mi se pare ca ma exprim intr-o limba de lemn, cu aceleasi cuvinte din fondul primar insa CUM SA NU O FAC?

In coincidente n-am crezut niciodata, zilele acestea cu atat mai putin. Sa va spun cum suna o coincidenta de-a mea: „Eliza, am vorbit cu X despre tine si vrea sa iti vorbeasca. Vorbesc cu X, apoi se face liniste. De nicaieri, suna telefonul – Ma numesc Y, te sun pentru ca X mi-a povestit de tine,  o rog pe Z sa te sune. Z ma suna si o aduce zi pe T apoi imi face legatura cu W.” Iar mai departe, cred ca e pe cale sa se scrie niste istorie, intr-o ecuatie cu fix 5 necunoscute si o constanta. Asta, indiferent de restul istoriei, e raspuns la rugaciune, in nici un caz coincidenta. Si e DOAR UNUL din multele.

Nu stiu cum sa exprim recunostinta, deloc, mai cu seama pentru ca nu mi-am mai simtit niciodata inima asa. Da’ stiu ca-mi vine sa zic „multumesc” cam din doi in doi pasi. N-am nimic ce se poate tinea in mana acum si asa, pe fundul sacului, mai scutur si mai iau in faras niste amaraciune, gata de pus la gunoi si inlocuit cu bucurie. Mai repar cearcanele, greu de sters dupa ani de greu, mai petecesc inima, s-au rarit pe alocuri cusaturile si-i pacat, ca-i tanara, n-as lasa-o sa se desire in voie. Mai sed si ma mai odihnesc, semn ca Dumnezeu asculta si rugaciunile rostite inconstient cu naduf cand parca poverile-s prea grele. Nici un bai, de la odihna sigur am evitat un set, doua, de varice.

Nu, postarea asta nu-i o gluma, e sigur o incalceala care sa exprime recunostinta in cea mai constienta si copilaroasa forma a ei!

Zambete, MULTE, MULTE, ca de mult a fost tot inventar si renovare – sa ne mai revenim putin!

Ce-as fi putut sa fac si n-am facut. Unde-as fi fost dar nu sunt azi.

Nu mi-am propus nimic pentru anul acesta. NIMIC. Insa azi, am recitit cu nesat cateva randuri aici si nu am putut decat sa ma gandesc la tot ce-as fi putut sa fac si n-am facut, la locuri in care as fi putut sa fiu, dar nu am fost, la unde sunt si-ncotro merg.

Astfel, iata o istorie care nu va fi scrisa niciodata:

 

1985: As fi putut sa NU fiu. Simplu.

13 Ian 1986: M-as fi putut naste in Uganda, la Pata Rat pe groapa de gunoi sau in vreo casa regala a Europei. Dumnezeu a ales Alba Iulia si doua brate nerabdatoare.

1987: As fi putut sa stau tintuita la pat, in loc sa alerg pe covoarele cu medalioane sau sa zdranganesc bilutele caruciorului sport.

1988: S-ar fi putut sa cersesc la un colt de strada daca ma nasteam la Pata Rat sau as fi mancat la mese imbelsugate sub supravegherea bonelor stricte. Asa, primeam cu ochii mari un sac imens de jucarii, ascuns dupa un cojoc cu miros de oi.

1989: As fi putut sa raman orfana, s-a tras si-n Alba Iulia. Eu eram la adapost, intr-o casa plina de varstnici curiosi.

1990: Sa fii printre elitele Europei n-ar fi usor, sa ai un cap de Einstein la 4 ani ar fi fost o provocare. Noroc ca eu am fost copil simplu, nepretentios, innebunit dupa jetoanele colorate de la gradinita.

1991: As fi putut sa nu mai fiu. A doua oara – un leagan din fier forjat in plin exercitiul functiunii, ducand in scaun 25 de kg de energie nu-i usor de indurat de craniul unui copil de 5 ani. Nici rochita cu sange nu a fost o priveliste placuta.

1992: Exista o sansa sa nu iubesc copiii si colectivitatile, sa nu vreau sa intalnesc oameni si sa nu apreciez „aglomeratia”. In ciuda probabilitatiilor, m-am pomenit plangand ca eu vreau „la copii”, intr-o vreme in care somajul era in floare iar costurile gradinitei cu program prelungit nu erau de neglijat.

1993: As fi putut purta uniforma clasei 1 dar mamei ii fusese prea mila de mine si papusile mele, a decis ca-i mai sanatos sa fiu copil o vreme mai lunga decat prevedeau normele sociale ale vremii.

1994: Mi-ar fi putut fi invatatoare doamna Pasca, sau doamna Salcu, sau doamna Raveca Iancu, sau Aida Muntean. In schimb, am primit-o in dar pe doamna Pintea, dupa 30 de ani in slujba copiiilor si a altfabetului luat de la 0.

1995: Mi-ar fi putut placea matematica (daca as fi avut cu cine semana). Dar nu mi-a placut. Si mama ar fi putut sa nu fie inspirata sa-mi puna mandolina in mana si sa-mi faca bataturi in degete in vacanta de vara.

1996: As fi putut trai in Elvetia, curat, frumos si simplu daca dragostea de casa si prieteni n-ar fi fost atat de mare. Si Doamne, cat ma bucur ca a fost!

1997: Daca in ’95 mi-ar fi placut matematica, acum as fi putut lua mai mult de 6 la testul pentru clasa speciala de matematica, Asa, m-am pomenit in clasa de engleza iar de aici…incepe o alta istorie.

1998: As fi putut ramane eu, cu mine, in prima banca. In schimb, am ales-o pe ea, pe cea care-i acolo si acum. Si acolo o sa ramana.

1999: As fi putut uri franceza cu tot sufletul insa n-am facut-o. Despre caietul cu buclulc insa…trebuie povestita o istorie paralela.

2000: Ar fi fost asa de simplu sa nu imbrac rochia alba, atat de usor sa ma pierd in multime si multimi.

2001: Daca in ’95 mi-ar fi placut matematica iar in ’97 as fi nimerit la clasa de mate’, acum era un moment potrivit sa intru la HCC la mate’ info. Sau daca nota la capacitate ar fi fost intreaga, fara erori (recunoscute) de corectare, as fi putut intra macar la Engleza. Nu incetez sa ma minunez de simtul umorului pe care Creatorul il are.

2002: Anul in care am mai cunoscut „o ea”: care „isi cumpara blugi in fiecare saptamana” si „nu isi lasa parul desfacut niciodata”. Si ea-i aici, si-o sa mai fie caci imi poarta „nepotul”, fara nume momentan.

2003: Ar fi putut sa imi placa psihologia si chiar sa vreau sa am ceva de-a face cu ea. In schimb, ma indragostisem iremediabil de franceza si ideea de jurnalism. Din nou, umorul Creatorului e fin si de un bun gust desavarsit.

2004: Ar fi fost simplu sa construim bariere intre noi, sa stam in acvariile si globurile de sticla cu grija intretinute de parintii nostri. Noi insa, am mers dincolo de granite, am legat prietenii si ne-am descoperit pasiunile pentru bucatarie si prieteni. Noi multe, singure, „sus la casa”.

2005: As fi putut sa nu mai fiu. A treia oara. Rostogolul cu un Ford plin cu 9 oameni si izbitul de parapeti nu-i chiar un sport de practicat in Martie. Si totusi, filele nu se sfarsisera acolo.

2006: In loc sa bat la pas Napoca si sa cobor plangand in repetate randuri interminabila Republicii cu Institutul ei cu tot, m-as fi putut plimba prin Iulius Timisoara si-as fi putut sta in campusul Universitatii de Vest.

2007: As fi putut sa nu vreau sa ma intorc in stanga. Sau sa imi spun numele. Sau sa zambesc. Sau sa ma las condusa acasa. Sau sa nu imi placa, pur si simplu. As fi putut sa nu vreau, sa nu visez, sa nu-mi doresc. As fi putut sa nu merg la Sala Sporturilor si-as fi putut ignora bataile de inima si fluturii din stomac.

2008: M-as fi putut ambitiona sa am o alta tema de licenta. Si-as fi putut lua 10. Si as fi putut crede ca-s desteapta si ca merit. Din tot si toate. In schimb, m-am ales cu o prietenie traininca, dincolo de granite.

2009: Daca in vara mi-as fi permis relaxarea unei vacante, cu siguranta ca nu l-as fi cunoscut pe Cor, n-as fi invatat lectii pretioase de la Oana si n-as fi inteles un dram din ce inseamna o „multinationala”.

2010: Sperioasa n-am fost niciodata (anul trecut face exceptie) dar daca as fi fost NORMALA macar, nu as fi riscat cam tot ce inchegasem pentru 3 luni in tari ploioase, despre cele calde nu putea fi vorba. Si-aici incepe o alta istorie, paralela.

2011: Daca as fi invatat ceva din Martie 2010, nu as fi plecat in tari friguroase, la marginea marii in luna Decembrie sa ma pierd in drum spre destinatie, cu traiectoria Belgia. Dar nici normala, nici fricoasa nu devenisem intre timp. Asa ca mi-am luat casa. Macar sa am unde ma intoarce.

2012: Daca as fi avut radiera, as fi sters o luna din paginile traite. Una doar. Acolo a deraiat trenul cu traseu prestabilit. Ieri as sterge-o daca mi s-ar da ocazia.Shif/Delete direct, fara halta la Recycle Bin.

2013: As fi putut sa aleg confortul, granitele, linistea, caldura, cunoscutul, uzualul. Am ales pe dos, evident. O parte dupa capul meu, restul dupa indelungi meditatii.

2014: File inca albe.

Bun, acum am vreo doua concluzii logice ce decurg din „pomelnicul” de mai sus:

Era extrem de simplu sa nu mai fiu. Dar SUNT si din fericire, am inceput sa nu mai exist doar. Daca-s in Cluj si nu in Timisoara, daca am oameni alaturi, nu-mi place matematica si am luat intotdeauna decizia de a merge invers decat ar fi mers valul, daca zilele nu pot fi sterse din radiera, pic sau bureti, daca oamenii nu pleaca atunci cand le arati usa iar altii vin fara sa ii fii chemat, daca inca se nasc „nepoti” si se scurge pe nesimtite nisipul din clepsidra timpului, e pentru ca acolo, la inceput, zilele erau scrise mai inainte de a fi fost vreuna din ele iar macazul era prestabilit. Eu am primit doar liber arbitrul. 

Si pentru tot ce nu am fost, pentru tot ce n-am avut si pentru tot ce nu voi fi, sunt recunoscatoare azi.

Zambete!

« Older entries