„Ceva bun”

Am auzit zilele astea nebanuite lucruri despre asa-zisa evolutie…nu doar a omului…ci si a faptelor, sentimentelor si nevoilor.

In tramvai fiind (pentru ca acolo si inca in vreo doua locuri se nasc cele mai nastrusnice idei) gandul mi-a zburat la felul in care a evoluat notiunea de „ceva bun” de-a lungul anilor mei. Nu stiu ce va zboara prin gand atunci cand spun „ceva bun” dar mie imi vine in minte dulcele de weekend, facut in cuptorul de acasa, sambata dupa sambata, sau zi dupa zi, din mult sau putin dar cu aceeasi dragoste.

Intrebarea era intotdeauna aceeasi: „Imi faci ceva bun?!”

Pe cand aveam doar 3-4 ani, buna (bunica mea) ma ducea in zorii zilei la „mama lu Miluc”, o bunica al carei chip nu mi-l amintesc dar imi e proaspat in minte mirosul casutei ei si gustul ne-mai-intalnit de bun al „dulcelui” ei. Metoda de preparare e simpla: se ia o felie de paine de casa, coapta in cuptor, se stropeste cu apa de la cismeaua satului, adusa prin arsita in bidoane de plastic sau galeti de pleu, se presara zahar primit in schimbul a kg intregi de sfecla de zahar sapate cu truda in fiecare primavara si culeasa cu spatele incovoiat si i se intinde cu dragoste unui copil pofticios. Va asigur ca gustul e memorabil…

Vreun an mai tarziu, m-am indragostit de prajitura cu crema de zahar ars si foi de amoniac pe care o facea buna la fiecare sarbatoare. O taia in patrate mari, de necuprins in mana mea de copila, nu inainte de a o lasa la inmuiat peste noapte, acoperita cu un prosop taranesc, in casa-de cate-cale. Nu am mancat o prajitura atat de buna de multa vreme …

Pe la varsta gradinitei, aveam o pasiune nebuna pentru „Nutella” home made: o lingura de margarina se amesteca bine cu o lingura de  zahar pudra si o lingurita de cacao (neindulcita), se aseaza pe felii de franzela alba si se serveste cu imaginatie de fetita nazdravana, in timp ce se sare elastic (nu incercati asa ceva acasa…e sport extrem!!!). Avea gust de alune de padure, promit!

Prin clasa a doua, pe vremea facultatii din Sibiu (Li, mi-i dor de voi!!!), asteptam cu nerabdare sambata dimineata pentru a ma trezi in miros de cuptor incins si bucatarie inmiresmata a lamaie. Picura apa din tavan (la figurat) atunci cand mama incepea sa framante cozonacii…si unii atat de reusiti nu se nasc decat in mainile ei. Asta-i obiectivism pur!

Liceul, si cei cativa banuti de buzunar in plus, au adus cu ei vestitul borcanas cu iaurt de fructe si biscuitii cu cacao „Minut”. Cand ne intorceam cu ei de la Dacia, aveam impresia ca ducem comori in brate…erau cu atat mai buni cu cat mancam din ei un rand intreg.

In anii facultatii, am bucatarit cu spor, am incercat retete, am facut torturi dupa pofta inimii, pentru ca nu-i asa „nu exista studenti fara bani”, exista doar „parinti lefteri” dupa ce au trecut in prealabil pe la banca, pentru alimentari de card.

De cateva zile am realizat ca dulcele meu, cel mai dulce si mai bun, in ciuda banilor sau a cardului din buzunar e o felie de paine prajita , cu un gram de crema de branza si o lingurita de gem de capsune, pentru ca si aici, ca si in alte aspecte, „less is more”.

Nici retoric nu cred ca are rost sa mai intreb cum e cu evolutia…

 

V-am povestit despre „ceva bun” pentru ca alternativa era o discutie despre placbanda, glet sau posta pentru suprafete de 8 metri…si o tona de frustrari…

 

Un zambet, mai turtit azi!