Nu impart.

Nu stiu daca stiti dar sunt copil singur la…mama, drept pentru care, din cand in cand, am accese de unica „mostenitoare”.

Acesta, cu „neimpartitul”, e unul din ele.

De la mama am invatat sa nu impart, ci sa dau, sa dau ca si cand nu as mai avea nevoie de ceea ce voi da. Am povestit cu o alta ocazie cum am ramas fara jumatate de biblioteca in felul asta si fara casetele preferate pentru ca ea „imprumuta” cu mana larga. Sau fara ghiozdanul turcoaz pe care eu nu-l purtasem niciodata dar care a ars mocnit pe aragazul vecinilor, din prea multa lor grija.

Asa ca, dupa educatia primita in cei 7 ani si jumatate, nu impart, aproape nimic.

Nu-mi impart atentia, o dau cu drag si cu inima intreaga, atunci cand cred ca trebuie data. Nu o impart, din prea multul respect pe care li-l port oamenilor din jur.

Nu-mi impart fricile, pe astea le tin pentru mine sau dau mostre la cerere insa niciodata impartite, nu pentru ca asa m-a invatat mama, ci pentru ca asa m-a obligat contextul.

Nu impart vorbele grele si atat cat pot, ma straduiesc sa le tin pentru mine sau se le asez constant si consecvent in tomberoane.

Nu impart oamenii dragi – si asta doar pentru ca nici eu nu ma impart la randul meu. cand cer, astept sa primesc pe de-a intregul, jumatatile de masura sunt inutile.

Nu-mi impart iubirea. O dau cu totul, in feluri diferite dar intr-un unic fel, intr-un singur loc o data, niciodata in mai multe.

Nu-mi impart farfuria, cana, muzica, casa, parfumul, caietul, calculatorul, privirea, gandul si inima, aproape niciodata. Decat sa le impart, mai bine le dau de tot, cu totul. Chiar si in paguba mea si pentru o implinire de moment.

Am impartit un singur „lucru”: pe mama, cu oameni care nu meritau efortul iar de acum, nici pe ea nu o mai impart, in niciun fel, cu nimeni.

Zambete, daca vreti, am de dat.