Nu despre toamna ci despre oameni si miresme.

Nu-mi place toamna aici, imi place in alte parti, in alte ACASA, de-asta n-am sa scriu azi despre ea ci despre oameni si miresme.

Abia mi-am amintit vorbele si metaforele unui bun prieten despre femei si seratrul cu „de toate” si barbati si sertarul cu „nimic” si m-am oprit cu greu din ras. Da, da, cuvintele astea vin din sertarul cu de toate, in parte pentru ca job-ul, casa, masa nu se „contopesc intr-o frumoasa uniune” cum ar spune clasicii in viata ci sunt un talmes balmes zilele astea, un amestec neinteles de oameni si miresme, amintiri vechi si altele abia strecurate in file de suflet si albume.

N-am mai scris de mult cu logica ba pentru ca nu am avut vreme, ba pentru ca nimic nu are nicio logica acum dar va avea, cu siguranta, peste ani.

Aproape ca inteleg la ce ne foloseste noua, femeilor, al saselea simt, cel cu care, Danao, a propos, facem presupuneri, uneori corecte, alteori eronate , dar nici ca as putea pricepe la ce ne foloseste prea dezvoltatul simt olfactiv. Cu al saselea simt am salvat barbatii in epoca vanatorii din ghearele fiarelor, dar cu mirosul, ce-am facut??!

Sa ma explic: tabara din clasa a 6 a de la Arieseni mirosea a gel de dus FA portocaliu, de piersici, Cracovia a trandafiri de dulceata si Route 66, casa mea noua a Pronto de mobila, Ohaba a fum de rumegus si „comanda” a balega amestecata cu pamant galben sambata seara, Cantonul a lemn de brad si rasina, prima zi de scoala a petrol, mama a Riar, Lidia a Vanderbilt, bunul a fan si paie, buna a prajitura cu zahar ars, bucataria din Ampoi 1 a fum de tigara din vecini, casa scarii a lemne infierbantate, cei 350 de kilometri a curcubee ne mai auzite, la Monica mirosea a crema verde cu bumbac, tusa a Impulse si ultimul Craciun a scortisoara.

Si acum, la ce mi-o fi folosind sa stiu toate miresmele astea? N-as fi putut crea amintiri si fara ele?

Revenim: tabara de la Arieseni a fost cu „ochii mei ca viata” dupa spusele lui Miriam, pe atunci in varsta de 4 ani, Cracovia era de basm cu calestile, castelele si apele ei, casa mea noua e prezentul nu amintirea, inca, Ohaba poarta in ea expresia „Pu, impinge! O intrat?” Pe strajacul din casuta, in diminetile reci de toamna, incaltata de bunica. Comanda e celebra pentru mamaliga taiata cu ata, familia in jurul mesei si bunul incepand rugaciunea: „Tata nost carele…” continuata in soapta si cu smerenie de toti cei din jurul mesei. Cantonul e de fapt cu parcul de copiii inventat de mine, evident, capul rautatilor pentru care Adi a indurat ceva scatoalce la vremea aia: scanduri puse de-a curmezisul pe trunchiul copacilor taiati pentru a ne face leagan si toboganul de pe scarile de lemn pe care chiuiam dandu-ne direct cu patura pana la primele aschii intrate nemilos prin partile dorsale, dreroase si scoase cu plansete de tusici ingrijorate. Prima zi de scoala, pentru 12 ani, a fost, cu o singura exceptie, una ploioasa. Ca regula, in Alba Iulia, ploua in prima zi de scoala, ca e in 12,13,14,15 Septembrie, daca e scoala si e prima zi, ploua. Mama…o propozitie n-ajunge sa o descriu dar ea, mai mult decat Riarul, era sarutul de dimineata (cand credea ca dorm) direct pe fruntea puiului. Cu Lidia e o alta poveste: bluza albastra cu foci, plimbarile din parc lasate de unele singure acasa in Alba, rahatul cu cacao impartit „cu portia” si eugeniile carora le mancam doar crema si care, a propos, nu imi plac nici azi…toate au fost traite cu ea pe post de sor-mea mai mare. Desi eram mica si mi-au zis recent ca aveam febra 39, imi amintesc perfect cum m-a purtat in spate in miezul iernii sa fiu dusa la spital ca sa ma vindece nenea doctorul de pneumonie, bunul nostru bun. Buna avea cel mai frumos si lung par din cate am vazut eu de aproape, vreodata, impletit imparateste in cozi impreunate roata in jurul capului si acoperite sfielnic cu un chischinau maro duminica (daca nu stiti ce-i ala, ati trait degeaba). Bucataria din Ampoi 1 era cu portii mari de oua ochiuri si cani de cacao cu lapte cu gust de frigider, iar peste toate, cu dimineati de Cartoon Network sambata. Casa scarii noastre poarta in ea amintirea apendicitei de acum fix 14 ani si a buricatului de tigle in sus si in jos pe acoperisul blocului. Kilometri n-au nevoie de mireasma, ei sunt cu sentimentul binelui in ei si atat. La Monica am devenit adulti, unii de tot, altii pe jumate si am strans prieteniile pe care le mai avem si astazi. Tusa e imaginea graitoare a lui Mos Craciun cu sacul de rafie plin de cratite si oale de papusi si cojocul din piei de oi intors pe dos. Ultimul Craciun a fost cu zbucium, urmatorul o sa aiba alta stea si alt miros, asta e sigur.

Dupa cum spuneam, imi amintesc oameni si locuri si fara miresme si daca-i asa…de ce ne-om fi pricopsit cu supradimensionarea simtului?

Miroase a reincepere. After all.

Een glimlach!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: