Povestea lingurii de lemn si a prietenilor care nu se uita

A inceput acum mai bine de 24 de ani, pe scaunele din bucatarie, acolo unde am dat primele reprezentatii, unde mi-am luat prima runda de aplauze si unde m-am ascuns in perdelele ce-mi tineau loc de cortina.

A calcat-o Nicu din greseala si a frant-o. Am plans dupa ea, pentru ca-mi adusese un fel de fericire.

A doua, are coada stramba si am cumparat-o din banii de student, in anul 1 de facultate. Am pastrat-o in toate cele 3 chirii cu gandul la ziua in care o voi aduce ACASA. Si am adus-o, intr-un 1 Martie, pe post de martisor. Si ea mi-a adus un fel de bucurie si nu cred sa o arunc curand. Pentru ca am pornit casuta „de la lingura”, mai cu seama, de la ea.

Daca nu ai cumparat linguri din Manastur, de langa piata, de la baiatul cu privire trista si ochi albastri, ai trait degeaba o zi. Cred ca imi trebuiau lingurile desi sunt aproape sigura ca nu asa voiam sa arate, niciuna din ele. Si totusi, a treia lingura, mi-a adus un altfel de bucurie si dincolo de mizeriile si zambetele false ale celor 8 ceasuri zilnice, mi-a umplut inima de recunostinta. A fost cel mai raspicat, mai lipsit de interes si mai cald „Multumesc” auzit de luni bune.

Da, pentru ca aici, in deal, in lumea asta, bucuria se masoara in minute nesfarsite, intr-un „multumesc” spus in soapta, in recunostinta din priviri, in linistea din timpl furtunii si in mana blanda petrecuta peste obrajii arzand, in cuvinte calde si ochi zvantati sau inecati de lacrimi.

Si-s multumita, eu, ca lingurile de lemn au mai multa viata decat cei inzestrati cu suflare din nastere.

Si-apoi, peste toate, bucuria Carminei de azi a fost a mea; m-a complesit prin simplitatea si caldura cu care m-a facut parte sarbatorii ei: am privit minunea cu incantare si am luat succesul ca si cum ar fi fost al meu. Imi fusese dor de ea, prietena mea mai „mare” din liceu (ce lejer ar putea sa imi fie mama) si de telefoanele noastre nesfarsite despre lume si viata. Azi, am simtit ca vorbeam despre aceeasi, cam de pe aceleasi trepte.

Dupa ce s-a lasat linistea, i-am multumit din nou, in gand, pentru nebunia de a fi crezut in flori albastre si comentarii despre „Sara” lui Eminescu. Simplu si plina de bunatate, mi-a umplut 4 ani de soare iar azi, intreaga seara!

Si da, imi place sa masor viata in linguri de lemn si telefoane lungi.

Doar zambete!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: