Km 0 – Visul (continuare)

Se trezi dintr-o data in gara orasului copilariei ei si-o linistira fara cuvinte o pereche de ochi calzi, doua brate sigure pe ele, o mare de flori colorate si un iz de frezii si piersici toate amestecate si coborate intr-o ploaie asupra ei…

Nu spuse nimic ci lasa sa-i scape din mana trolerul de imprumut, geanta de serviciu plina de nimicuri si-si puse impovarata capul pe umarul atat de bine cunoscut. Isi ingadui clipe de ragaz in care doar zgomotul si scartaitul rotilor de tren pe sinele lucioase acoperea plansul tacut si vorba blanda in cuvinte putine „Trecem impreuna si peste asta!”. Ramase acolo nemiscata sorbind cu nesat aroma de frezii primavaratice in apus de toamna si-si spuse ca toate aveau sa se indrepte. Cand acceleratul de Constanta se auzi suierand in departare iar vanzoleala din jurul lor inceta, isi ridica barbia infundata in paltonul ei si-i ingadui sa-i ridice trolerul cazut pe jos si dat uitarii in valtoarea emotiilor. O privi drept in ochi si-si incalzi putin sufletul cu stralucirea ce juca vesel in ei. Bucuria revederii era atat de evidenta si pentru cateva clipe, avu senzatia ca toate ramasesera in urma.

Pasira impreuna spre iesire si cautara masina lasata pe o straduta laturalnica, aglomeratia garii nu-i permise sa o parcheze mai aproape. Abia daca schimbara doua vorbe dar nici nu simteau nevoia. Stia ca inima ei se oglinde perfect in sufletul celeilalte, doar se cunosteau de o viata, chiar daca nici una nici alta nu putea spune cu exactitate de unde incepuse prietenia lor.

Drumul spre casa  fusese scurt si fara prea multa vorbarie: in timp ce una se bucura de tacerea si sentimentul binelui cealalta aranja in minte ultimele detalii ale zilelor ce le stateau inainte: se cereau reparatii capitale si nu era timp de pierdut. Parcara in curtea din spate si pret de o secunda, ii dadura lacrimile la vederea felinarelor ce strajuiau drumul catre usa de la intrare. Era asa de noapte in interiorul ei si si-ar fi dorit pentru sine niste felinare care sa-i lumineze putin cotloanele intunecate. Isi sterse cu maneca hainei ochii pentru ca nu-si mai dorea sa-si ingaduie libertatea tristetii chiar daca stia ca-n prezenta ei isi putea da masca jos, jucandu-si propriul rol si propria viata. In casa, pe masa din living o astepta cuminte un buchet imens de flori albe, atat de mare cum nu-i fusese dat sa vada sau sa primeasca vreodata in trecut si imaginea lor ii umplu din nou ochii de lacrimi. Se lupta cu ele o vreme scurta pana cand, mana ei calda ii aminti ca de acum isi putea da frau trairilor, ca erau acasa si ca acolo era in siguranta. Se aseza pe scaunul tapitat, isi puse fata in pumni si planse cu toata fiinta, de ciuda florilor neprimite, de teama viitorului, a mortii, a singuratatii in doi si a prostiei de a fi plecat urechea si inima la minciuni ieftine.

Ea nu-i spuse nimic, doar ramase asezata in dreapta ei si o lasa sa planga in voie; stiu ca nu cuvintele aveau sa descatuseze atunci, ci tacerea atat de graitoare. Cand suvoiul de lacrimi se potoli, incepusera sa rada amandoua exact asa cum facusera de nenumarate ori inainte.

„Plang ca o copila si daca ma intrebi de ce, n-as stii sa-ti spun!”

„Lasa, plangi aici, mai bine aici decat acasa! Plangi cat vrei dar cand iesi pe usa afara, ai terminat cu boceala!”

Asa fusese intotdeauna, buna ei intentie se traducea in porunci ce nu lasau loc de interpretari sau incalcare iar interdictia pusa bocetului fara folos nu facea nicio exceptie.

„N-am gatit tocmai pentru ca voiam sa schimbam atmosfera, doar nu credeai ca stam in casa?! Hai, iesim, sa vedem ce mai e deschis la ora asta”.

Se ridica destul de fara tragere de inima de pe scaun si-si duse trolerul in dormitorul atat de familiar. Sfarsi prin a alege o bluza galbena cu floricele mici de camp si isi spuse incet, ca pentru sine ca fusese o alegere inteleapta sa o puna in bagaj desi nu astepta incursiuni in miezul noptii pe strazile orasului de munte in zilele ce ii stateau inainte. Avea dileme in privinta parului ce se incapatana sa primeasca vreo forma dupa orele indelungi petrecute pe bancheta trenului. Il pieptana scurt si renunta la ideea de coafura complicata, era tarziu, era plansa si nu neaparat infometata. In masina atmosfera apasatoare se risipi incet pana la locul cinei, pentru ca avea ea un stil al ei de a face norii sa dispara:

„Gata cu boceala, la o parte cu job-ul, acasa el, tu aici si eu la fel!” Si dadu muzica mai tare: „Dupa ani si ani, ma voi intoarce…” si-i veni sa rada cand auzi versurile.

„E bine aici, e unde trebuia sa fiu. Multumesc!” Spera ca recunostinta era mai usor de citit in licaritul ochilor si in glas decat in cuvantul atat de sarac.

Isi servira cina in sporovaieli tipice lor: job-uri, familia, prietenii comuni si ne-comuni, mancare si gateli recente. Achitara nota, de fapt o achita ea, pentru ca se simtea gazda si pentru ca vederea copilei naucite de cap in fata ei ii inspira un soi de grija pe care nu-i mai fusese dat sa o traiasca de ani buni de zile.

 Era trecut de miezul noptii cand se intoarsera acasa si desi drumul strabatut de la usa masinii pana in holul larg impanzit de poze alb negru, tipice ei, fusese scurta, se bucurara amandoua de caldura casei.

„Stii unde sunt toate in baie, in caz ca ai nevoie de ceva. Periuta e in sertarul de jos. Pentru azi e suficient, pijamalele si in pat. Acum e timpul somnului, povestile si dramele maine, dupa ora 10.”

Ii zambi doar si-si reconfirma in minte ca grija ei avea ton poruncitor. Intotdeauna. Nu indrazni sa faca altfel asa ca se indrepta spre usa baii, ispravi repede gateala pentru somn si se indrepta spre dormitor. Ca de obicei, comenta incet, ca pentru sine, lipsa veiozei, o enervau la culme becurile aprinse seara, se simtea ca in gara nu ca acasa, cu asa explozie de lumina. Ramase cu ochii tintuiti spre geamul camerei, era o noapte linistita iar in departare, se contura incet dulce zvon de artificii. Peste ele, peste toate, se asternuse pacea chiar daca fiecare isi cunostea cel mai bine adancul sufletului…

Ceasul arata o ora indecent de matinala atunci cand in sfarsit facuse ochi dupa o noapte cu somn, cel mai lung si mai lipsit de griji din cate ii fusese dat sa aiba in ultimele luni. Zambi la vederea ochilor inchisi si a fetei cuprinsa de somnul satios al diminetii. Tiptil, se indrepta catre bucatarie hotarata sa pregateasca o bine meritata ceasca de cafea, in semn de „Buna dimineata” – expresie atat de draga ei, chiar daca ea se satura cu mirosul, nesimtind nevoia “licorii magice” in fiecare zi.

Asa cum se asteptase, discretul parfum al cafelei trezi “lenesii” care-si faceau acum curaj sa paseasca pe dusumeaua rece.

“Parca tie-ti placea sa dormi! Ce-i cu tine treaza la ora asta si la cat ai facut ochi?”

Habar nu avea de ce insa uneori, se multumea sa-i raspunda cu un zambet, stiind ca nu cuvintele ar fi facut totul mai clar, asa ca surase si-i turna cafea in cea mai mare ceasca gasita in casa.

“Let’s have breakfast!” Nu-si termina bine spusele ca o expedie la pregateli intense pentru ziua ce le statea inainte.

Ea, incepusese sa se simta mai acasa decat o facuse pana atunci asa ca nu instista ca manecile camasii sa aiba dunga perfecta nici ca zulufii sa stea neclintiti la locul lor in impletitura simpla a parului. Aici, cine era si ce era ea, ajungea.

Pornira la pas prin orasul ce purta in el un iz amestecat de nou si vechi, de atunci si acum, de ieri si de azi. Se oprira in fata unui local micut si cochet iar ea, impresionata, citi in gand “English bakery”. Comandara micul dejun in timp ce ochii nu conteneau sa se roteasca prin incaperea intima descoperind mici detalii ce impresionau nu doar privirea ci si mintea.

Printre zambete si suspine, ea-si planse amarul si lasa sa ii scape mai mult decat anticipase ca va spune. Impartira aceeasi ciocolata calda, o bautura din cele a caror savoare iti ramane imprimata in memorie pentru o buna bucata de vreme…Zabovira vreme indelungata acolo pentru ca timpul, intocmai ca in scrierile vechi, “avea rabdare cu oamenii”, deci si cu ele.

Tot la pas pornira sa decopere orasul, ea mai cu seama, caci amintirile din copilarie pastrau in ele impresii despre blocurile in constructie, linia de troleu si guma de mestecat atat de tare ca trebuia tinuta sub limba o vreme pana ce putea fi mestecata. Printre picaturi de nou si vechi, se strecurau povesti simple de viata, din vieti traite nu respirate banal, impartasite cu  sinceritatea naturala a oamenilor care spun totul ca si cand nu ar avea nimic de pierdut, care se invelesc in sentimentul acceptarii si-si lasa descoperit sulfletul, la vedere. Inutil sa mai fii spus ca-n atata liniste, inima incepea sa-si vina in fire, sa se adune, sa se lase pansata si doftoricita, tinuta cu delicatete pe palme.

Minutele se scursera pe nesimtite, printre zambete, pasi mari si mici, “comfort food” si povesti tihnite.

Se aflau din nou in  fata serii, una scaldata in lumina: in ochi, in suflet si in departare. Bagara in seama pentru scurta vreme doar oamenii ce roiau in jurul lor, preocupati de poze si tehnologie, putin atenti la linistea vremii sau a vietii ce se desfasura la picioarele lor, in valea cu lumina. Si nu se putu abtine sa nu murmure incet “How great Thou art!”. Stiuse de atunci ca nu va mai canta niciodata versurile acelea la fel…

 Cu inima deschisa si sentimentul confortului strecurat pe nesimtite in ea, se cuibarise in asternut dupa o zi perfecta, ce n-ar mai fi putut primi nimic in plus pentru desavarsire. In departare doar, zvonul de artificii devenise mai intens.

Se trezise tot ea prima si desi-i placea sa doarma, simtea ca nu era vreme de pierdut, ca minutele trebuiau traite, pentru atunci cand viata nu i-ar fi ingaduit altele. Nu era loc de regrete sau “prea tarziu” in vocabularul ei si nici nu-si dorea deloc sa le faca spatiu in ea.

Se dovedise a fi o dimineata blanda, cu un soare jucaus suprins pe furis in timp ce-si strecura nasul printre draperiile groase fara a fi dat inca desteptarea trupului obosit ce inca se afla sub vraja dulce a somnului.

Isi facu drum spre biblioteca din living in varful picioarelor si se aseza comod pe canapeaua primitoare cu o carte in mana, dandu-si sansa sa invete despre ea, despre altii, despre un alt fel de viata, prezent pana atunci in jurul ei dar pastrat cu atentie la distanta de ea si globul sau de sticla.

Zarise intr-un ungher al bibliotecii CD-ul preferat si-si lasa privirea sa coboare alene pe paginile cartii in sunet de pian pana cand nici ochii, nici mintea nu o mai ascultara si-n linistea casei, se lasa cuprinsa din nou de vis si visare.

O durere cumplita de cap si bubuiturile din usa o facura sa tresara speriata. Apuca in graba telefonul de pe noptiera, arunca o privire fugara la el si nu-si crezu ochilor: pranzul se servise in urma cu trei ore. Bubuitul in usa nu inceta asa ca trase de sine sa coboare din pat desi simti cum sa invarteau toate in jurul ei. In drumul sau spre usa se impiedica de luciul de buze, portmoneul si borseta imbulinata lasate pe pardoseala camerei cu ceasuri in urma, in cautarile disperate ale pilulei albe. Nu se mai simtea in jur mireasma de frezii proaspete si realitatea o izbi in fata cand deschise usa…

 -Va urma-

 

Reclame

2 comentarii

  1. Another smile said,

    22/02/2013 la 21:24

    Ne recomanzi „English bakery” 🙂 ?

    • eenglimlach said,

      22/02/2013 la 21:27

      „Another smile”, English bakery e doar o bucata din vis 🙂

      Een glimlach!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: