Ce-a vrut sa spuna autorul?

Ummmm…cu vremi in urma, as fi descris altfel serile perfecte. Nu mai departe de decembrie trecut as fi spus ca perfectiunea cere prezenta iar prezenta-i imposibila.

Aseara, a fost perfecta. Ea, seara in sine. Dupa refrenul cunoscut „Nu am chef azi, n-am chef de nimic”, ne-am cufundat in bezna, scaune mari, lume putina. Au trecut repede orele, prea repede parca iar sentimentul de plin, prea plin a fost coplesitor.

Aseara, ca niciodata, nu mi-a pasat ce-a vrut sa spuna autorul ci am sorbit cu nesat imagini, versuri, melodie, simbolistica, detalii.

N-am aflat ieri, dar mi-am amintit ca drumul catre libertate…trece prin fata Crucii iar cerul innorat mi-a strecurat din nou fiori in suflet.

Anne a fost o alta ea…atat de reala incat m-am intrebat in repetate randuri cum, cand, cat si cine ar putea cuprinde intelesul dragostei materne.  De-ar fi putut spala lacrima ei condamnarea din ochii privitorului…

Daca nu te-ai plimbat vreodata din Genesa pana in Apocalipsa, n-ai sa intelegi ce-i cu castelul…

I know a place where no one’s lost,
I know a place where no one cries,
Crying at all is not allowed,
Not in my castle on a cloud.

Mi-am sorbit pe indelete lectia despre cea de-a doua sansa si-am constientizat cumva ca sansele-s menite celor ce nu le merita…pentru cei ce merita, ar trebui sa le denumim altfel…

Aseara mi-am amintit ca „Cine-si da, lui isi da/Cine-si face, lui isi face”, asa cum spune poezia din batrani si ca paine aruncata pe ape se intoarce pe masa stapanului ei in ziua foametei…

Fluturele nu m-a invatat nimic, doar mi-a incantat privirea si mi-a cernut pe nesimtite siguranta in suflet.

N-as sti sa spun de ce imi amintesc atat de des ca „Nu este mai mare dragoste decat sa isi dea cineva viata pentru prietenii sai”, aseara nu a facut exceptie.

Apoi, imaginea salvatorului inotand la propriu prin scursurile orasului m-a constientizat ca libertatea si vindecarea vin cu un pret, intotdeauna, chiar daca nu sunt eu cea care-l plateste.

Finalul…oh, finalul…nu l-as fi intuit astfel niciodata si n-as fi crezut ca ma poate tintui in scaun lasandu-ma fara cuvinte. Discursurile motivationale palesc in fata a 2-3 poate 4 versuri.

Ne-au trebuit minute bune sa ne revenim, de prisos sa spunem ca nu am fi vrut sa plecam acasa iar eu, in dulcele stil clasic, as fi apasat „repeat”.

Am simtit cumva, neinteles, ca am castigat intreaga zi in cele cateva minute.

Si nu, nu ne-a pasat ce-a vrut sa zica autorul dar ne-am cufundat in noi insine din nou, ne-am amintit de unde venim, incotro mergem si de ce strabatem drumul pana la tinta.

Een glimlach!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: