Din mansarda

Acum un an scriam asta dintr-o alta mansarda. Se pare ca prin constructie (la inaltime) si spatiu (mic si colturos), mansardele te obliga sa te aduni chiar de n-ai avea intentie.

Am aruncat o privire peste articolele scrie pentru ADO si prin cateva din randurile puse aici. Am gasit o idee repetata obsesiv…”ïn vartejul lumii” si ma gandesc ca aici, in Dunkerque timpul inca mai are rabdare cu oamenii si Dumnezeu parca la fel. Aici nu-i graba nicaieri, nu gonesc masinile pe strazi, parintii au timp de sanie, copiii stau cuminti la randul pentru animale din baloane iar pensionarii nu insista sa intre in fata ta pentru ca le da laptele in foc acasa.

Aici si ploaia-i molcoma, marea-i singura mai agitata. Si peste toate astea, sta falnic farul si vegheaza noaptea.

Intr-un asemenea cadru, nu prea ai de ales…fie ramai tu cu tine si incepi sa-ti plangi de mila, fie iti faci curaj si dai cu ochii de Dumnezeul cel Atotputernic.

Nu gandesc altfel decat scriam anul trecut pe vremea asta. Simt doar ca ma fac tot mai mica si mai neinsemnata in timp ce binecuvantarile cresc si-s tot mai nemeritate. Anul trecut scriam dintr-o pozitie diferita si asteptam cu interes trecerea zilelor. Anul acesta, s-a schimbat perspectiva cu forta si n-as indrazni sa comentez schimbarea, crunta pe alocuri, cernuta cu zambete in alte episoade si imbracata cu dragoste, dincolo de cenusiul lumii.

M-am gandit mult la Iacov zilele astea si m-am intrebat cum arata dupa inalnirea nocturna. M-am mai intrebat si cum a explicat schiopatatul pentru ca n-avea cum sa treaca neobservat. M-am gandit ca semnele astea „de buna purtare” ne obliga sa ne povestim experienta pentru ca altfel, daca ar fi dupa noi si mofturile noastre, am astepta sa inceapa pietrele sa o faca. Cred ca acum m-am bucurat prima data ca sunt momente in care Dumnezeu ne forteaza mana sau vocea si nu ne lasa sa avem astampar pana nu ne facem datoria.

Citesc despre pretul platit in 89 pentru libertate si ma bucur de ea, in fiecare zi. Totusi, zilele acestea mi-am zis ca Dumnezeu a gresit ingaduindu-ne prea multe, lasand prea multe alegeri in voia unei minti atat de razvratite.

Nu-l inteleg pe Dumnezeul care si-a trimis Fiul in iesle, punandu-i crucea in inima, dar care nu intervine in istorie sa opreasca o sincidere. E buna libertatea asta dar prea ne facem de cap cu ea si ma tot intreb daca ne-a lasat cumva deja in voi mintii noastre. Veti zice ca M. O era o no name dar noi am fost marcati saptamana trecuta de vestea mortii ei. S-a intamplat sa fie ea, putea fi la fel de bine altcineva…saptamana asta mi-am dorit si mai cu ardoare ca Dumnezeu sa ne fi lasat doar dreptul de a alege viata si vointa de a o face cu orice pret.

Nu-i nici usoara (prea-s grele poverile unora), nici de apucat pentru unii (vad asta in fiecare zi printre medicamente), nici ieftina, nici presarata cu trandafiri (si eu am dreptul sa vorbesc despre asta) dar e una singura si trairea ei are consecinte eterne.

M-am gandit ca daca noi am striga mai tare vestea salvarii si a sperantei…daca am vesti rasaritul si implinirea promisiunilor, am reusi sa imprastiem ceata…si poate s-ar face lumina in multe inimi…

There’s a dawn to follow darkness,
There’s a face to fill the title, “Prince of Peace.”
What He promised, He delivered

I am saved by the hand of sweet release.

Cam asta gandesc dezordonat in mansarda, dupa un an, tarziu in noapte…si-as vrea sa ma tina, macar inca unul.

Een glimlach!