Cand cred ca mi-am invatat lectiile, mai vine un val, mai urmeaaz o runda de invatare fortata.
Sunt multumitoare pentru lucrurile bune pe care ma constrange Cerul sa le invat zilnic…asa am inteles ca in dragoste nu este frica pentru ca dragostea alunga teama. Nu, nu inteleg ca ea lipseste ci ca dragostea se ingrijeste zi de zi sa o alunge…ca-i o alegere daca azi iti iau mana in mana mea si-ti imprastii norii de indoiala, ca-i voluntar zambetul si privirea senina, ca-i gratuita vorba buna si ca incurajarea ma intareste pe mine prima.
Imi place curba asta a vietii, ma linisteste ca niciodata…imi aminteste ca nu vine ce astepti atunci cand habar nu ai ce iti doresti de fapt.
De o bucata buna de vreme simt ca nu-mi mai am viata in mana, ca nu prea pot face mare lucru sa o tin pe fagasul ei…si pe cat de infricosatoare parea perspectiva, am ajuns sa am inima plina de multumire…nu pentru orice ci pentru secunde. Nu pentru ceasuri, pentru ca-s un lux…ci pentru secunde in care aud tacerea linistitoare in telefon, pentru cele in care zambesc la gandul privirii asezate, pentru clipele in care simt ca toate raman la usa in timp ce traiesc un abandon continuu.
De ce? Doar pentru ca am invatat ca dragostea alunga frica…o infasoara in vorbe iscusite si-i arata drumul spre usa inimii, o ascunde in tacere si o face nevazuta, o pune in cuvinte si o rosteste cu voce tare rationalizand-o, o strange in mana si o face bucati, o cuprinde cu privirea si imprastie norii indoielii…
Nu-i usor, dar nimeni n-a promis ca v-a fi vreodata. Provocarea insa face viata sa merite traita!
Zambete, cu inima impacata!
