Imi scutura Dumnezeu pamantul de sub picioare, imi zguduie lumea si se prabusesc toate, una cate una in jurul meu. Nu-i doar lumea mea, e ceea ce impart cu multi dintre voi…in ultima vreme impartasim divorturi, umilinte, morti iminente, despartiri dureroase, concedieri si uneori cate o raza de soare.
Pentru o zi…sau doua, mi-am dorit sa fii studiat … fizica, biologia, matematica, calculatoarele…nu oamenii. De mult nu m-am simtiti atat de neputincioasa, atat de mica si de neinsemnata in fata “puterii” omului. Si nu pot sa nu ma intreb, desi iubesc curcubeul, cand va veni si potopul dupa cutremurul asta…sau macar valul ucigas.
Mi-e draga viata, uneori ma tem ca mi-e prea draga, mi-s dragi oamenii si-i iubesc (atunci cand au bunavointa de a nu-mi invada spatiul), mi-e mai drag rasaritul ca apusul si inceputul mai drag decat sfarsitul…in ciuda intelepciunii lui Solomon. Si parca, in ciuda mea, ma izbesc de finaluri, de apusuri, de ne-oameni si de moarte.
Imi scutura Dumnezeu pamantul de sub picioare incet, pentru ca poate. Ba am avut impresia ca mi-a luat orice balustrada si orice creanga de copac din preajma. Imi simt radacinile dezgropate, le vad pe cele putrede si caut o urma de viata nesperata printre ele.
Dupa taifun, nu mai esti ce-ai fost…nici sa vrei. Nu-mi cereti sa redevin ce-am fost odata, nu pot…desi as vrea.
Dupa cutremur, oamenii incep sa adune cioburile, sa lipeasca ce se mai poate, sa adune mizeria…sa scoata viata de sub daramaturi.
Imi doresc sa gasiti si voi si eu o farama de viata sub moloz, o inima ce bate pentru impacare, un suras plin de bunavointa, o mana intinsa cu dor si peste toate, sa bata incet briza de primavara, cu semne de inceput…nicidecum de sfarsit de drum.
